Mitul mamei perfecte

În ultimul timp tot citesc postări și articole despre presiunea pe care o resimt mamele de a fi perfecte și despre frustrările pe care le generează acest sindrom al perfecțiunii. Este o realitate tristă, traită mai ales de mamele intelectuale care sunt perfecționiste, meditează, analizează și nu se pot lăsa cuprinse pur și simplu de magia momentelor alături de copil.

La primul copil m-am lăsat și eu acaparată de copleșitorul sentiment de vină că nu sunt perfectă pentru copilul meu, m-a obsedat gândul că nu voi fi o mamă bună pentru pruncul căruia i-am dat viață. Mai ales că, dintotdeauna mi-am dorit să nu eșuez în relația cu copiii mei. Să le ofer acestora armonie, echilibru și iubire. Să se simtă acceptați, fericiți și mândri de mama lor.

Între timp, m-am mai relaxat. Nu, nu cred că fiecare mama e perfectă pentru copiii săi, pentru că am întâlnit destul situații în care mamele își ignoră copiii cu bună știință, îi părăsesc, îi umilesc, lovesc sau se poartă urât cu ei în numele așa zisei educații pe care doresc să le-o ofere ei. Sau pur și simplu repetă greșelile pe care le-au făcut părinții lor dintr-o înțelegere eronată a instictului de părinte.

Cred doar că o mamă care se informează, care își conștientizează greșelile și dorește să nu le mai repete, evoluează. Cred în mama perfectibilă, care, fie din instinct, fie pentru că s-a documentat, își respectă copilul, este atentă la nevoile lui, fără însă a-și anula propriile nevoi.

La al doilea copil lucrurile parcă sunt mai clare, mai simple. Drumul, deși mai greu, pare mai accesibil. E clar că este imposibil să le facem pe toate așa cum ne dorim. Mama mereu zâmbitoare, cu o vorbă bună pe buze tot timpul, care pregătește zilnic feluri de mâncare delcioase și sănătoase, a cărei casă lucește de curățenie, care are timp să pregătească felurile activități pentru copiii săi, în funcție de preferințele, ritmul și etapa în care se află aceștia, care are timp și disponibilitate să se joace zilnic cu ei, care este atentă tot timpul să nu-i rănească în niciun fel, să nu îi grăbească, acest tip de mamă, a cărei imagine ne bântuie obsesiv pe toate mamele este un mit periculos.

Presiunea grupurilor virtuale este mare, o mamă aflată la început de drum poate ușor cădea în depresie când citește despre mamele perfecte care fac totul ca la carte cu copiii lor. Fiecare trebuie să aibă discernământ și să își ia informația care i se potrivește. Și nu, nu e o tragedie, dacă în locuință nu e curățenie lună, dacă sunt zile în care nu avem mâncare sau dacă nu am pregătit activități copilului. Și nici dacă avem zile mai proaste și nu suntem disponibile întru totul pentru copiii noștri, nu le vom provoca acestora traume ireparabile. Și nici dacă, din când în când, copiii rămân cu soțul, cu bunicii, cu o prietenă sau cu bona cât timp ne mai tragem sufletul. Sau dacă le mărturisim copiilor că avem și noi momente proaste, că avem limite și că cedăm. Că avem propriile dorințe și aspirații. Că nu suntem perfecte, dar că îi iubim și suntem capabile să avem grijă de ei. Că nu ei sunt cauza nemulțumirilor noastre.

Sunt o mamă imperfectă și mă simt bine așa. Nu sunt întotdeauna calmă, deși mă străduiesc, nu am întotdeauna un munte de răbdare și nici chef să mă joc cu orele. Am nevoie de timp pentru mine și nu mă mai simt vinovată pentru acest lucru.

Sentimentul de vină este toxic și nu aduce nimic bun nici mamelor, nici copiilor.

Perfecțiunea este plictisitoare și nu lasă loc evoluției. Îmi place să cresc alături de copiii mei și să mă bucur de ei cea mai mare parte a timpului. Copiii au nevoie de mame autentice, nu de o imagine falsă a unei mame „perfecte” sau a unei mame mereu nemulțumite că nu atinge idealul perfecțiunii.

Dacă v-a plăcut acest articol și dacă îl considerați util, m-aș bucura dacă l-ați aprecia cu un like sau dacă l-ați distribui mai departe. Pentru ultimele articole urmăriți pagina mea de Facebook sau de Instagram.