Cum putem clădi stima de sine a copiilor noștri

0

Întotdeauna când mă întorc de la o conferință, curs, seminar stau câteva minute cu mine și meditez la cele aflate acolo. Uneori reiau notițele și le analizez subiectiv. Le trec prin filtrul propriei mele experiențe, propriilor mele valori și propriilor mele cunoștințe despre subiectul respectiv. Dacă impactul avut asupra mea este unul profund, dacă mesajul mă pune pe gânduri, atunci știu că nu am mers degeaba la acel eveniment.

Un astfel de eveniment a fost conferința „Stima de sine a copilului tău”, susținută de Otilia Mantelers, pe 10 martie la Brașov. Otilia reușește să mă surprindă de fiecare dată prin profunzimea sa și prin felul în care reușește să te facă să te întorci mereu către tine însuți și să vindeci acolo ce e de vindecat, să repari ce trebuie reparat, apoi să privești către copilul tău cu adevărat.

Pentru că, nu-i așa, parentingul este despre părinte, nu despre copil. Pentru că înainte de a ne putea ajuta copilul, înainte de a lucra la stima lui de sine, trebuie să ne ajutăm pe noi, să lucrăm la stima noastră de sine.

De ceva vreme, atunci când mă deranjează ceva la copiii mei, am început să mă întreb de ce mă deranjează acel lucru. Pe ce butoane apasă. Și astfel momentele de introspecție sunt foarte dese și aflu lucruri despre mine pe care le credeam îngropate.

Fiecare copil problematic, ne spune Otilia, dă, de fapt, glas frustrărilor din noi. Copiii ne simt cel mai bine, ei percep stresul nostru, emoțiile noastre. Este greu să oferim iubire necondiționată, deoarece nici noi nu am primit-o. Este greu să facem față presiunii de a fi părinți perfecți. Este greu să acceptăm că facem greșeli față de copiii noștri sau că nu reușim să ne vindecăm întotdeauna de traumele trecutului.

Relația cu copilul e ca un coș în care punem bile albe și negre. Important e să fie mai multe bile albe.

Ce este de fapt stima de sine?

Stima de sine este sentimentul că merităm sa fim iubiți, că ne simțim valoroși.

Stima de sine a copiilor noștri se dezvoltă încă dinainte de a se naște. Copiii simt, încă din mediul uterin, dacă sunt iubiți, doriți, care sunt relațiile dintre părinți. Ei încep să își construiască treptat stima de sine în funcție de ce văd în noi, părinții.

Când sunt mici, ei se simt bine cu ei înșiși dacă simt implicarea, atenția și iubirea părinților. Indiferent de ceea ce le transmitem verbal, ei percep limbajul nonverbal. Dacă mesajul verbal este unul diferit de cel nonverbal, ei devin confuzi. De aceea, copiii au nevoie de autenticitate, de adevăr, chiar dacă este unul dureros.

Am stimă de sine atunci când mă bucur să fiu eu însumi. Atunci când ceea ce fac, îmi aduce mulțumire. Când simt că merit să fiu iubit, când sunt valoros, când sunt mulțumit cu ceea ce fac, când sunt independent.

Cum gestionăm competiția?

Un alt subiect sensibil pe care Otilia l-a atins în discursul său a fost competiția. Se pare că problema nu este neapărat competiția, care este naturală, ci cum o abordăm noi.

Nouă ne este teamă că nu va face față competiției. Că va fi dezamăgit. Pentru că pe noi nu ne-a învățat nimeni să trăim dezamăgirea.

În loc să îi spunem copilului: „Lasă, mâine vei ieși primul”, încercăm să îi acceptăm durerea eșecului. Să fim empatici, sinceri și autentici.
„- Da, ești supărat că nu ai câștigat primul concursul.
– Da, nu mă pricep așa de bine ca ceilalți.
– Ok, poate ai dreptate. Alții au fost mai buni. Dar, uite tu ești bun la….”
(aici accentuăm

Atunci când copilul reușește să trăiască dezamăgirea, va reuși să își crească stima de sine. Pentru că va ști că pentru fiecare este un loc sub soare. Pentru că va învăța că atâta timp cât face ceva din pasiune, va avea șansa să fie printre cei mai buni.

Ca părinți, trebuie să acceptăm că există competivitate, dar să nu o încurajăm.

Care sunt așteptările noastre de la copii?

Așteptările pe care noi le avem de la copii sunt influențate de diferite filtre:
lipsa noastră de experiență (de exemplu la primul copil se poate sa avem așteptări nerealiste din cauză că nu știm cum este să ai un copil – să nu facă niciodată dezordine în casă, să nu facă gălăgie)
standarde moștenite (suntem influențați de standardele pe care le auzim în jurul nostru sau pe care le-am auzit in copilarie) Uneori regulile noastre, așteptările noastre au o anumită rigiditate, datorată presiunii sociale. De exemplu, ne dorim ca să fie copilul primul în clasă ca să ne validăm de fapt noi, ca părinți. Ne dorim să performeze copilul la un sport din nevoia noastră de a da bine în ochii celorlalți.

– dorințele noastre neîmplinite din copilărie (uneori ne proiectăm propriile neîmpliniri asupra copilului – dorim să facă copilul un anumit sport sau un anumit instrument muzical, chiar dacă el nu își doreste asta, pentru că noi ne-am dorit și nu am făcut.)

exagerările prezente și nevoia noastră de aprobare (ne raportăm la nevoia noastră de a primi aprobarea celor din jur și ajungem să certăm copilul doar din acest motiv; de exemplu când suntem în prezența altor persoane, tindem să certăm copilul pentru lucruri pe care în mod normal îl lăsăm să le facă, dar în această situație simțim că ceilalți ar fi deranjați.)

povești neterminate din trecut (multe dintre lucrurile pe care ne este greu să le acceptăm acum la copii sunt de fapt răni emoționale pe care le avem noi din trecut; este bine ca atunci când un comportament al copilului ne deranjează, să ne întoarcem în trecut și să încercăm să aflăm de unde provine de fapt nemulțumirea noastră din prezent. De cele mai multe ori, aceasta nu are nicio legătură cu copilul.

Trebuie să identificăm în spatele așteptărilor noastre, propriile noastre nevoi, propriile dureri nerezolvate. Otilia recomandă ca, atunci când identificăm cauza comportamentelor noastre greșite, să le cerem iertare copiilor. Chiar dacă greșelile s-au întâmplat în trecut. „Când erai tu mic, eu te lăsam să plângi neconsolat, pentru că…”

Ascultând-o pe Otilia, mi-am dat seama unde greșesc eu când le cer iertare copiilor mei. Mă duc la ei în postura de victimă. Și nu le explic întotdeauna de unde vin greșelile astea ale mele din prezent. Dacă nu ne asumăm vina, revolta copilului poate apărea mai târziu și poate îmbrăca forme sub diferite comportamente provocatoare.

Atunci când cerem ceva copilului, când dorim să respecte o regulă, trebuie să ne punem următoarele întrebări:

Ce cer eu copilului meu este spre binele lui sau este despre noi înșine?

De unde vine de fapt dorința noastră ca el să facă un anumit lucru?

Eu ce câștig de fapt din asta?
Așteptările mele se bazează pe nevoile mele sau ale copilului?

Este important ca atunci cand stabilim anumite reguli, când avem anumite așteptări, sa fim siguri că ele sunt cu adevărat justificate.

Cum dezvoltăm stima de sine a copilului

Fundamentul stimei de sine este întâlnirea autentică cu copilul. Copilul are nevoie de atenția noastră și de  conectarea sub formă de joc până la 12 ani. După această vârstă, înlocuim jocul cu alte pasiuni ale copilului. De exemplu, privim cu el pe youtube, chiar dacă nouă ni se pare o pierdere de vreme. Copilul trebuie să simtă, indiferent de vârstă că ne bucurăm de prezența sa, că empatizăm cu el.

Siguranța psihologică este de asemenea foarte importantă în consolidarea stimei de sine. Partea asta mi se pare grea, pentru că am eu aici răni nevindecate. Să nu judecăm dacă copilului îi plac porcării. Să nu îl rușinăm, de exemplu în situații ca: minciuni, promisiuni neîmplinite, sex, dependențe, competiție, școală, prieteni imaginari etc.) Să nu îi facem morală pentru că nu învață nimic dintr-o astfel de lecție. În locul acestora, putem purta discuții cu ei, atunci când suntem noi liniștiți.

Cum ajutăm copilul să își reclădească stima de sine
prin joc (îi oferim șansa ca prin joc să își vindece suferințele și să reînceapă să se simtă valoros și acceptat)
– prin limite

Limitele ajută și ele la reclădirea stimei de sine. Exemplul oferit de Otilia m-a ajutat și pe mine, deoarece și eu mă confrunt cu fiul meu cu această situație. Cum ne comportăm dacă un copil nu dorește să mai meargă la un sport, deși îi place, în cazul nostru înotul, din cauza frustrărilor că a dat de greu?

După ce renunță, îl las o vreme, apoi îi sunt alături și pun limita. „Eu vreau să mergi la înot. Știu că ești bun și că îți place. Nu te pot lăsa să renunți. Nu-i nimic dacă nu poți să dai x ture de bazin.”

– prin a-l ajuta să învețe să spună “nu” și să își ceară drepturile

Pentru mine, informațiile au fost valoroase, mai ales prin prisma exemplelor legate cu copii cu vârstă peste 11-12 ani, pentru că lucrez cu ei și doresc să îi înțeleg și să îi ajut cât mai mult. Deci empatie, sinceritate, autenticitate în relația cu copiii!

M-am bucurat de o dimineață plină de informații, de revederea cu persoane dragi, de o organizare fără cusur. Elena Loghin a reușit să organizeze un eveniment excepțional într-un mod profesionist. Aștept cu nerăbdare și celelalte evenimente pe care Elena ni le pregătește!

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să dați like sau share. Dacă doriți să ne urmăriți în continuare, nu uitați să dați like paginii noastre de Facebook.

Credit foto principală Andreea Radics

Text de Eliza Biro

Total 12 Votes
0

Tell us how can we improve this post?

+ = Verify Human or Spambot ?

About The Author

Sunt Eliza Biro, Instructor de Aware Parenting, profesor, mămica a doi pitici năzdrăvani care mă inspiră și mă provoacă să evoluez zi de zi.