Mai citim basme clasice copiilor?

0

– Mami, citește-mi povestea cu un zmeu. Așa a început, în urmă cu mai bine de jumătate de an, interesul fiului meu pentru poveștile clasice. În acel moment aveam în casă doar două volume cu povești clasice „Povești de noapte bună”, de la editura Gama. I le-am citit de câteva ori, mai demult, cosmetizate. I-am tot propus altele mai reale, mai luminoase. Mă gândeam să citim basmele clasice după vârsta de cinci ani, atunci când este capabil să discearnă între realitate și fantezie.

Dar fiu-meu, nu și nu. Toate cărțile lui favorite (Hoinari în anotimpuri, Bobiță și Buburuza, De ce nu dormi, ursulețule etc.) au căzut în dizgrație și le-au luat locul poveștile cu eroi și zmei. Bine, nu a renunțat de tot la ele, dar seara le preferă pe celelalte.

Au continuat  „Cei trei porcușori”, „Capra cu trei iezi”, „Hansel și Gretel”, iar acum sunt la putere cele cu vrăjitoare.

Au fost câteva săptămâni în care citeam în fiecare seară „Cei trei porcușori”. L-am dus și la teatru să vadă spectacolul acesta.

Acum alternează cititul poveștilor clasice cu inventarea lor. Îmi dă în fiecare seară câteva elemente: de ex. o vrăjitoare, un zmeu, o zână, un copil. Trebuie să construiesc o poveste. Uneori mai adaugă și alte elemente moderne, cum ar fi un avion. Deși stăm pe întuneric, îi simt privirea curioasă. Îl simt zâmbetul satisfăcut atunci când este surprins de o intrigă nouă în derularea acțiunii.

La început mi s-a părut ciudat că este interesat de astfel de povești. Oripilată de scenele sângeroase, de cruzimea din basme sau de părinții care își părăsesc în pădure copiii, am fost tentată să îmi feresc copilul și să îi ascund pasajele respective.

Mi-am amintit apoi de copilăria mea, în care devoram poveștile. Mă rog, când am început să citesc, în jur de 7 ani. Până atunci mi le spunea bunicul meu sau ne punea tata diafilme. La patru ani, îmi plăcea să spun că știu să citesc. De fapt eu chiar credeam asta. Cei din jurul meu se prefăceau că mă cred și ei. Eu, mândră nevoie mare, le recitam primele rânduri din „Capra cu trei iezi”. Mă văd și acum cu cartea cu coperți maro, format A4, pe care de atâta ascultat, o învățasem pe de rost. Nu am fost nicio clipă îngrozită în copilărie de tragismul situațiilor. Nici nu am rămas în vreun fel traumatizată de basmele care mi-au legănat copilăria.

Vreo 18 ani mai târziu, atunci când îmi scriam lucrarea de licență, despre basme desigur, am studiat în amănunt problema. Atunci l-am descoperit pe Bruno Bettelheim, unul dinte cei mai influenți psihologi pentru copii ai secolului 20, din care am tradus pentru lucrare în vremea respectivă. Acum mă bucur să îl recitesc în limba română și să îmi clarific rolul basmelor în viața copiilor.

Copiii mici nu au aceeași percepție asupra tragismului ca adulții, nu analizează lucrurile în maniera în care o facem noi. Ei au nevoie de „rău”, pentru a-l integra în viața lor, pentru a-i face față. Căci viața nu este doar cu puf roz, sclipici și unicorni. Copilul trebuie să știe că în viață există umbre și lumini. Există bine și rău.

Cum se spun basmele?

Pentru a-și atinge în totalitate scopul, pentru a internalize dimensiunea simbolică și mai ales semnificațiile interpersonale, un bas mar trebui mai ales spus, decât citit. Atunci când este citit, implicarea emoțională față de poveste și copil este importantă.

„Respectarea strictă a cuvântului tipărit îi răpește mult unui basm.Pentru ca spunerea unui basm să fie eficace în cel mai înalt grad, ea trebuie să fie un eveniment interpersonal, influențat de cei care participă la el.”(Bruno Bettelheim)

Pentru mine și fiul meu, basmele clasice sunt ocazii minunate să ne lansăm în discuții despre diferitele situații din viață, despre cum să ne descurcăm în anumite situații, despre posibilele pericole și cum le facem față. Îl întreb pe el ce crede despre situații, personaje, ce ar face el, cum îl fac să se simtă personajele sau situațiile prin care acestea trec. Uneori îl las pe el să intervină pe parcursul poveștii și mă conformez sugestiilor lui. Îi urmăresc reacțiile și mă las mereu ghidată de ele.

Eu cred că nu trebuie să îi ferim pe cei mici de poveștile tradiționale, trebuie doar să vedem dacă sunt pregătiți pentru ele. Vârsta este foarte importantă în alegerea lecturilor potrivite. Ca în toate celelalte situații, este bine să urmăm interesul copilului.

Despre rolul basmelor în viața copiilor, am mai scris aici. Un articol foarte bun despre importanța poveștilor clasice în viața copilului puteți citi aici: https://roatamare.com/2017/06/16/importanta-pierderii-prin-padure/.

O perspectivă interesantă asupra basmelor clasice a prezentat și Miruna Ioani pe blogul său Și blondele gândesc: https://www.siblondelegandesc.ro/2018/01/22/de-ce-motanul-incaltat-nu-e-o-aberatie-de-poveste/.

 

Text de Eliza Biro

 

 

 

 

 

Total 7 Votes
0

Tell us how can we improve this post?

+ = Verify Human or Spambot ?

About The Author

Sunt Eliza Biro, Instructor de Aware Parenting, profesor, mămica a doi pitici năzdrăvani care mă inspiră și mă provoacă să evoluez zi de zi.