Povestea noastră nu are inceput… ne-am trezit la 30 săptămâni de sarcină, la 7 dimineața, la camera de gardă de la maternitate… în 10 minute eram în sala de operații. Am înțeles imediat că nu e deloc bine ceea ce se întâmpla, dar am sperat că totuși vom fi salvati. Am adormit pe masa de operație imediat cred, tot ce îmi aduc aminte a fost o voce: „1930”. Am dedus că e greutatea, iar mintea mea a înțeles că dacă l-au cântărit, înseamnă că trăiește….

M-am trezit la ATI, nu mi-au dat multe detalii, doar că e la terapie intensiva. Apoi medicul care mi-a urmărit sarcina a încercat să mă încurajeze că va fi bine, vom reuși să depășim momentele grele. Au urmat ore grele, nu mă puteam ridica, nu puteam să ajung la el să îl văd… L-a vazut însă tati înainte…  Era ok, există medici, există aparatură…

Prima întâlnire cu bebelușul

Prima întâlnire nu o pot descrie în cuvinte. Micuț, cu masca de oxigen, într-un incubator plin de fire și aparate. Îmi era teamă să  mă apropii, nu știam ce să fac, cum să fac, deși mai am un copil mai mare, nu eram la prima experiență ca mămică.

Încet-încet, am început să mă obișnuiesc cu situația. Mergeam din trei în trei ore la terapie intensivă. Doar îl priveam, printre lacrimi. Nu se punea problema să îl scoatem de acolo, să îl țin în brațe, nu era stabil, nu putea fi scos de acolo. Primele zile plângeam încontinuu. Oricât mi-aș fi impus, nu reușeam să îmi opresc lacrimile când mă apropiam de ușa aceea. O încăpere plină de aparate, în permanență piuia câte unul, un bebel avea nevoie de ajutor, o asistentă fugea de colo-colo..

Am primit încurajările medicilor, ale asistentelor, începeam să fim pe drumul cel bun. Am reușit sa trec peste dureri, emoții, mi-am impus să văd partea plină a paharului. Trebuia să luptăm! Adică el, eu eram doar ajutorul moral!

Am cunoscut în acea lună și jumătate petrecută în spital oameni adevărați! Medici, asistente care muncesc cu toată plăcerea, care își fac datoria în fiecare minut, fără pauză! Acolo nu există pauze lungi și dese, nu există timp piedut. Fiecare secundă înseamnă viață!

În sfârșit l-am luat în brațe

Când mi l-au pus pentru prima dată în brațe, după vreo săptămână de la naștere, mic, firav, cu cablurile de monitorizare prinse de piciorușe, am simțit că mă topesc. Parcă nu mai știam să țin un copil în brațe. Îmi era frică… Am început apoi să îl iau în brațe la fiecare masă, am avut curajul să îl schimb de scutec, cu toate firele alea… O asistentă era în permanență lângă, pregătită să ajute!

Parcă avea o mână extra pentru fiecare bebeluș în parte.

Am cunoscut oameni minunați în spital

Am cunoscut acolo medic care a venit și mi-a desfăcut cămașă și l-a plasat pe bebe direct pe pielea mea, am cunoscut asistente și medici care încurajau mamele sa alăpteze: orice picătura de lapte contează pentru ei, nu trebuie să renunțați! Am cunoscut medici care nu mă știau de niciunde, dar pentru că mă vedeau zi de zi pe acolo, uneori plângând, alteori nu, vorbeau cu mine, mă încurajau. Și nu numai pe mine!

Sunetele scoase de aparatele de monitorizare le-am auzit în somn multe luni după!

Aparatura există, dar cred că întotdeauna poate fi ceva mult mai performant, pentru că tehnologia evoluează! Însă oamenii sunt de neînlocuit! Știu că peste tot se spune că nu poți sta în spital fără să dai bani, că nu te bagă nimeni în seamă, dar aici  a fost exact invers! Nu a cerut nimeni nimic, nu am simțit că e vreo persoană de acolo care nu-și face treaba dacă nu primește ceva extra!

Am stat o lună și jumătate în spital. Am plecat de acolo tot micuț și firav, dar stabil. Continuăm recuperarea acasă. Nu a fost ușor, încă mai avem de recuperat, dar este un copil normal care trăiește doar pentru că toți oamenii din materniate și-au făcut datoria și ne-au ajutat pe amandoi! Nu doresc nimănui să treacă prin experiența asta, dar dacă se întâmplă, sunteți pe mâini bune! Și o spun cu toată încrederea!

Text de Veronica Ghelase

Articolul este dedicat Zilei Internaționale a Prematurității, din 17 noiembrie. Vor mai urma și alte povești cu bebeluși învingători.

Dacă sunteți de părere că acest articol ar putea ajuta alte mame, nu ezitați să îl distribuiți. Pentru a fi la curent cu ultimele articole publicate,  dați like paginii noastre de Facebook: https://www.facebook.com/suntpitic.ro/.

#ZiuaInternaționalăaPrematurității

#bebelușînvingător

#miculluptător