Nu știu cum se face, dar cred că cei mici au niște senzori care detectează weekendul și vacanțele. Și nu vor să piardă nicio clipă de joacă. Nici nu mijește de ziuă și începe foială de pe o parte pe alta, apoi auzi dintr-o dată: „M-am trezit. Să mergem”. Și acesta este semnalul de luptă. Pe care nu prea mai poți să îl ignori atunci când ai doi copii, căci speri că macăr unul dintre ei să își continue somnul liniștit. Nu de alta, dar de obicei, atunci când se trezesc devreme, sunt și isterici din cauza somnului insuficient.
Și cu unul o mai scoți la capăt, dar să îți începi weekendul cu doi copii isterici, și, pe deasupra și cu lipsa ta acută de somn, nu este o perspectivă prea îmbucurătoare.
În cazul nostru, parcă s-au vorbit în privința somnului. Când unul se culcă mai repede seara, cu siguranță, celălalt va adormi după lungi negocieri. Iar dimineața, în weekend, fac cu schimbul. Dacă unul se trezește sâmbătă, celălalt nu se lasă mai prejos duminică.
Așa a fost la noi și în acest weekend. Sâmbătă, la ora 6 a făcut ochi fiu-meu. Venise, cândva, în timpul nopții, în patul nostru, așa cum face de obicei.
„Culcă-te la loc, este încă noapte!” sună disperat rugămintea mea, când văd că dinspre geam nu se arată nicio lumină. Cu toate astea, nu reușește să readoarmă. Se mai foiește câteva minute și începe iar să ne roage pe rând să ne trezim. Era cam agitat, căci se culcase târziu seara precedentă. Cedează taică-său și coboară din pat, de teamă să nu o trezească și pe mezină.
Duminică, tot la ora 6, se trezește, de data asta, soră-sa. Asta, fată hotărâtă la cei doi ani ai ei, vrea să se dea direct jos din pat. Știu că dacă o face, adio somn pentru toată lumea. Încerc să o mai iau în brațe, cedează și pune capul pe mine. Respir ușurată, gândindu-mă că va readormi. Nici pomeneală. Nu trec cinci minute și își dă seama că frate-său nu este în pat. Era încă în camera lui. Începe să se agite și să îl strige: „Eic!Eic!”
Încercăm să o liniștim, pune din nou capul pe mine, dar… pe ușă își face apariția „Eic” în persoană. Se bagă în pat lângă noi, dar vrea imediat la baie.
Fac schimbul cu soțul și, de data asta, mă dau eu jos din pat. Merg amândoi la baie, cea mică refuză pampersul, vrea și ea chiloți ca frate-său. Îi îmbrac pe amândoi și mergem în camera lor. Ei încep să se joace, eu profit de un moment de neatenție și mă bag în patul lui fiu-meu. Nu e nimic că picioarele îmi ies afară. Este 6.30 și somnul îmi dă din nou târcoale. A mică vociferează: „Jos, jos. Nu domi”, dar uită repede de mine. Profit să mai dorm puțin. Ei se joacă pe lângă pat, se mai ceartă căci cea mică îi tot strică jocul celui mare. Prin somn remediez conflicte. Recit lecția:
„Eric, folosește cuvintele. Spune-i ce te deranjează. Explică-i să înțeleagă. ”
Funcționează preț de câteva minute, pe care eu le valorific într-un somn bun. Apoi, aud ca prin vis că vor lapte. Îl rog pe fiu-meu să se ocupe. Îl mai rog să nu o lase să bea prea mult lapte. Merge la bucătărie cu soră-sa, aud cum trage scaunul, ia pahare din dulap, îi dă lapte. Apoi când ea mai cere, el îi explică că nu mai are voie și pune laptele departe de ea. Între timp, m-aș da jos din pat să îi ajut, dar corpul nu mă ascultă. Sunt într-o stare de somnolență profundă.
Aud o discuție despre niște orez, îmi amintesc că pe masă rămăsese niște orez de la cină. După aproximativ o oră, când în sfârșit reușesc să mă dau jos din pat, aflu ce făcuseră cu orezul. Oala de orez zăcea mărturie lângă pat, foarte bine curățată pe margini. Își luaseră micul dejun lângă patul în care eu încercam să mai lungesc puțin somnul. Mâncaseră tot orezul rămas și lăsaseră doar niște bucăți de carne.
Până să cobor eu din pat, plictisiți probabil să se ocupe doar unul cu celălalt, au dat buzna și peste tatăl lor. Acum toată lumea este, în sfârșit trează, iar distracția de duminică poate începe. Eu sunt fericită că am reușit să mai fur puți somn și mândră nevoie mare de cei doi prichindei care au reușit să se descurce așa de bine singuri.
La voi cum este în weekend?
Text de Eliza Biro
