În urmă cu câteva luni, mă plimbam cu copiii cu trenulețul care face turul centrului Brașovului. În fața noastră erau trei turiste. Se vedea că erau prietene bune și că se bucurau de vacanța lor împreună. Una dintre ele, cam la 45 de ani a început să se plângă celorlalte că pe ea nu au lăsat-o părinții ei să facă nimic. Și, de aceea, ea nu a încercat multe dintre bucuriile vieții. Nu a mers la înot, deoarece părinților le-a fost frică să nu se înece. Nu au lăsat-o la munte, de teamă să nu cadă. Nu au dat-o la niciun sport ca să nu se accidenteze. Femeia părea că suferă din cauza acestor opreliști din trecutul său care nu i-au permis să experimenteze diferite lucruri în viață.
Oare acești părinți nu i-au vrut binele fiicei lor? Oare au iubit-o mai puțin? Oare nu și-au dorit ei ca ea să fie fericită ca adult și să guste din toate bucuriile vieții?
Este o poveste bună despre cum ne blochează frica, cum ne paralizează dorința de a acționa, despre cum ne influențează comportamentele și, implicit, despre cum ne dorim să controlăm mereu comportamentul copiilor noștri. Să îl aducem în zona noastră de confort. Fără să ne uităm cu adevărat la cine este copilul nostru.
Dr. Shefali ne explică că majoritatea problemelor cu care ne confruntăm în creșterea copiilor noștri sunt generate de frică. Și că aceste anxietăți parentale nu au un fundament solid. Trebuie să realizăm că avem motive întemeiate să ne încredem în copiii noștri și în viitorul lor, deoarece trăim într-un univers inteligent care ne ajută să creăm oportunități în viața noastră pentru creșterea și dezvoltarea personală.
Ne este frică să nu ne pierdem autoritatea în fața copiilor. Ne este teamă că nu ne vor respecta. Că nu vor avea succes și că nu se vor realiza în viață.
Frica noastră duce de multe ori la niște planuri parentale care inhibă vocea autentică a copilului. Acesta va crește deprimat și anxios.
De aceea, atunci când la baza acțiunilor noastre stă frica, este bine să ne întrebăm:
Este vorba despre copilul meu sau despre mine?
Care este soluția?
Să ne identifăm propriile anxietăți și să ne împrietenim cu ele. Să le acceptăm, dar să nu le perimitem să preia controlul vieții noastre. Să nu le transmitem copiilor fricile noastre și nici perspectiva unei vieți nefericite.
Dacă le oferim copiilor libertatea de a-și găsi vocația interioară, vor explora și vor înflori. Trebuie să înțelegem că destinul copiilor este diferit de al nostru și să nu lăsăm anxietățile noastre să îi sugrume și să le răpească dreptul la fericire.
