Intrarea copilului în colectivitate este o experiență traumatizantă atât pentru părinți, cât și pentru copil. Trebuie să admit faptul că ideea de creșă m-a stresat peste măsură, mi-a provocat mii de gânduri, dileme și sentimente de apăsătoare vină. În final am optat pentru o creșă de stat (foarte lăudată în comunitățile de mămici). Cu mult timp înainte, am încercat să nu-i transmit fiului meu temerile mele legate de intrarea în colectivitate. Stresul meu era provocat în mare parte de îngrijorarea că este prea mic (1 an și 9 luni avea când a început creșa), de poveștile horor ale altor mămici despre diferitele creșe din oraș, de amintirile traumatizante ale soțului despre creșa copilăriei sale.

Prima zi de creșă

Am început cu sufletul greu pregătirea cu fiul meu pentru creșă mai intens cu vreo două săptămâni înainte. Am hotărât să îl lăsăm la început la 4 ore. Deși știa ce-l așteaptă, a stat liniștit în brațele mele și doar după ce l-am îmbrăcat și s-a deschis ușa, a înțeles adevărul implacabil și s-a pus pe plâns. La creșele de stat, nu este permis ca mama să stea cu copilul să se acomodeze. Sincer nici nu știu exact cum ar putea funcționa acest fapt la 30 de copii, într-un spațiu atât de mic. Doamna educatoare l-a preluat și l-a luat în brațe. La ora 10.00 am sunat și totul era în regulă. La amiază mi s-a spus că a mâncat, era puțin șocat când a ieșit afară, dar s-a bucurat că pleacă acasă.

Următoarele zile din prima săptămână

Prima săptămână ritualul a continuat într-un mod asemănător: dimineața l-am dus amândoi, și eu și taică-său, nu părea trist că merge la creșă, tragedia începea în momentul în care se deschidea ușa, atunci se punea pe plâns, era preluat de doamne, ținut în brațe, iar la amiază mergeam tot împreună după el. Din ritualul creșelor de stat, face parte pusul pe oliță după fiecare masă. La creșa aceasta, ca să stea liniștiți li se cântă tot felul de cântecele drăguțe. În primă fază, m-am revoltat pentru că mi se părea nedrept să-l forțeze să stea pe oliță (în condițiile în care noi nu-l forțăm cu nimic). Dar apoi, m-am calmat, deoarece am văzut că Pișcoțel pare încântat și nu este deranjat de acest aspect. Apoi primul punct roșu pe care l-am văzut pe mâna lui m-a făcut să văd roșu pe mine în fața ochilor. Iar când îngrijitoarea mi-a spus mândră, cu o inocență dezarmantă care ascundea cele mai bune intenții că a primit punct roșu pentru că nu aplâns nu am putut decât să îngăimez câte ceva. În speranța că nu mai suferă, am fost fericită că nu a plâns (deși absența plânsului nu înseamnă neapărat că îi convine situația, ci doar că s-a resemnat). Am simțit că, în ciuda limitărilor lor și a lipsei de informație updatată, îngrijitoarele sunt femei cu suflet bun, care se poartă frumos cu copiii, îi îngrijesc bine și se străduiesc să fim mulțumiți, noi, părinții.

Prima săptămână a fost mai grea pentru mine, căci îmi făceam procese de conștiință că poate nu am făcut alegerea potrivită, că poate îi stopez dezvoltarea copilului prin îngrădirile din sistemul colectivității. Mă gândeam că ar fi trebuit sa fac eforturi să îl trimit la o grădiniță privată, să-i angajez o bonă full time sau să renunț eu la job o perioadă și să stau cu el. Am analizat pe toate părțile toate soluțiile și am ajuns la concluzia că pentru moment alegerea făcută este cea mai potrivită.

A doua săptămână de mers la creșă

A doua săptămână lucrurile s-au îmbunătățit, a fost mai bine decât ne așteptam, a început să plângă din ce în ce mai puțin, să se implice în activități, i-a plăcut să privească un spectacol de teatru, a participat la activități de pictat, de colorat. Dacă îl întrebam dacă vrea la creșă spunea direct: mama !mama ! pe un ton plângăcios.Dar atât ! Apoi își revenea. Acasă a fost vesel în fiecare zi, a început să ceară singur la oliță, își lua o jucărie muzicală și o făcea să cânte (asociat cu cântecele de pe oliță de la grădi), au apărut mai multe cuvinte în vocabular. În continuare am vorbit cu el despre copii, despre creșă, ne-am jucat cucu-bau, am încercat să mă conectez cu el prin jocuri, i-am citit din cartea cu Bobiță și Buburuza la grădiniță. Am tot așteptat plânsul de descărcare, dar care nu a venit decât în două reprize, de fiecare dată sâmbăta, și declanșat în supermarchet, probabil de oboseală.

A treia săptămână de colectivitate

A treia săptămână a fost deja mult mai bine, toată lumea îmi spunea că s-a acomodat mai ușor decât alți copii cu mai multă vechime în colectivitate. M-am bucurat că nu s-a îmbolnăvit (bine, eu nici nu sunt panicată pentru câțiva muci și un pic de tuse) și că nu am fost nevoiți să stopăm procesul de acomodare.

Implicându-se în activități, a început să obosească mai repede și nu am mai reușit să ajungem acasă pentru somn fără crize de plâns și tantrumuri făcute pe drum (și bineînțeles fără sfaturile și îngrijorările binevoitorilor), așa că, deși inițial mai voiam să-l lăsăm la 4 ore, am hotărât că a venit momentul să facem marea trecere.

Mă gândeam cu groază că va fi o nouă traumă pentru el, că s-a obișnuit la prânz să mergem să îl luăm (în cele trei săptămâni cu câteva mici excepții, l-am dus și l-am luat împreună, iar asta l-a ajutat să se simtă sprijinit, iubit). Apoi felul în care adoarme de obicei, numai cu mine și în pat fără zăbrele mă făcea să mă îndoiesc de faptul că Pișcoțel ar fi capabil să adoarmă în alt fel.

A patra săptămână de creșă

Așadar, în cea de-a patra săptămână a rămas la programul prelungit, după ce, în prealabil l-am pregătit pentru ceea ce îl aștepta. Dimineața nu numai că nu mai plânge, ci fuge repede înăuntru, curios de ce joc și ce activitate le mai pregătesc doamnele.

Ireal mi s-a părut că din prima zi a dormit fără să vocifereze în pătuțul cu zăbrele de la creșă, cu câinele lui și cu păturica de acasă în brațe, cu doamna lui preferată lângă.

Așa au decurs și următoarele zile, iar eu mi-am dat seama, că de multe ori copiii sunt mai puternici și mai adaptabili. Câteodată transferăm propriile anxietăți asupra copiilor noștri și le încetinim sau blocăm un proces firesc de acomodare.

Toată săptămâna a fost vesel. Spune din ce în ce mai multe cuvinte, se așază și acasă la măsuță și desenează, încerca să-și contureze mâna, că așa făcuseră la creșă.

Ce minusuri ale sistemului de stat am observat

Eu sunt mulțumită de alegerea făcută și mă consider norocoasă că am întâlnit deschidere și receptivitate la personal. Persoane calde, empatice, blânde care își dau silința să le fie bine copiilor. Ca minusuri ale sistemului de stat aș remarca sistemul de pedepse și recompense (la creșă există un pătuț în încăperea de joacă unde sunt puși pentru câteva minute cei agresivi), paturile cu zăbrele, numărul de persoane prea mic raportat la numărul de copii, meniul uneori nesănătos, faptul că cei mici nu sunt scoși afară și ritualul oliței.

Sugestii pentru părinții care vor să își ducă copiii la creșă

Ca sfat – înainte de a alege o creșă, cunoașteți oamenii de acolo! Asigurați-vă că sunt deschiși, comunicativi, empatici ! Este esențial pentru confortul psihic al vostru și pentru fericirea copiilor voștri ! Copiii se adaptează mai ușor dacă se simt bine, în siguranță într-un anume loc și cu anumiți oameni! Urmăriți cu atenție reacțiile copilului, schimbarea comportamentului, ascultați-vă copilul !Dacă sunt schimbări majore de comportament, probabil copilul nu este pregătit pentru colectivitate si trebuie găsită o altă metodă.

Ai voștri cât de repede s-au adaptat în colectivitate ?