-Mami, vrei să fac spectacol ca ciuta din pădure? mă întreabă fiul meu. A rămas cu gândul la o ciută din rezervația de animale sălbatice de la Izvoare, în Harghita, cu care s-a jucat în weekend. Ciuta era fericită și ne-a oferit un adevărat spectacol. Sărea într-un fel de dans grațios, repeta anumite mișcări, ca după o coregrafie bine pusă la punct.
-Așteaptă puțin, puiul meu, să termin de spălat farfuria asta.
Imediat mi-am dat seama că i-am răpit entuziasmul momentului. De câte ori nu ne amânăm copiii, pe motiv că avem treabă. Lucruri mai urgente sau mai puțin importante. Prinși în vâltoarea treburilor cotidiene, ne trece pe lângă urechi deseori: „Mama, uită-te la mine!” sau „Uite ce pot eu să fac” sau „Mami, mă auzi?”
De câte ori îi auzim cu adevărat? De câte ori îi ascultăm sau îi observăm cu adevărat? De câte ori trăim conștient momentul alături de ei, de câte ori ne bucurăm de ei prin toți porii ființei noastre?
Ne îndepărtăm copiii, apoi ne mirăm că nu ne ascultă, că ne provoacă prin comportamentele lor. Ridicăm vocea, le facem morală, apoi regretăm și ne simțim vinovați. Vrem să reparăm, însă ei nu ne lasă. Intrăm într-un cerc vicios.
Le spunem un „te iubesc” mecanic, le dăm un sărut fugar și le aruncăm un: „Hai să petrecem niște timp de calitate împreună”. Dar noi suntem cu gândurile în altă parte. Conectarea cu copiii, repararea greșelilor nu se poate face la comandă. Copiii au nevoie să simtă că vrem să fim cu ei din tot sufletul.
În ultima vreme am avut multe pe cap. Am fost stresată, obosită, încărcată cu multe emoții diverse. Când m-am oprit din goana mea și mi-am îndreptat privirea asupra fiului meu, am regăsit o ființă minunată. Care își dorea doar prezența mea. L-am descoperit din nou. I-am văzut profunzimea gândirii, frumusețea sufletului. Am stat pur și simplu lângă el. „Te văd, dragul meu.” „Ești comoara mea și zilnic descopăr la tine lucruri minunate. ” „Te ascult. Povestește-mi mai multe despre acest subiect. ” „Observ că ai făcut progrese la desen. ” „Cum te face să te simți acest lucru?”.
De câte ori reușesc să fac asta, o baghetă magică parcă oprește comportamentele dificile. Eric nu îi mai vorbește urât surioarei, se spală pe mâini la timp, nu mai aruncă cu jucăriile, adoarme mai repede seara, nu își mai astupă emoțiile cu mâncarea etc. Simt că nu mai este încărcat și cooperează mai ușor.
„Te văd.” „Te ascult” „Sunt lângă tine” sunt formulele magice care deschid porțile sufletelor copiilor noștri. Apoi o lume întreagă se revarsă. Descoperim comori nebănuite.
Vă amintiți când erau copiii voștri bebeluși? Când respirați doar prin pielea lor, când îi strângeați în brațe de parcă doreați să vă contopiți cu ei? Când erați în stare să îi contemplați ore întregi? Când vă bucurați pentru primul zâmbet? Pentru primii pași? Sau pentru primele cuvinte? Când cădeați în extaz atunci când ochii lor vi se fixau de suflet? Vă amintiți cum vă topeați atunci când simțeați iubirea lor pură și dezinteresată?
Chiar dacă au trecut de etapa de bebelușeală, copiii au nevoie să simtă că ne reîndrăgostim de ei. Să simtă admirația noastră vie, nedisimulată. Să simtă că sunt ascultați în mod autentic! Să ne simtă prezența din tot sufletul!
Dragă părinte, oprește-te din tot ce faci, privește-ți copilul! Vezi cât este de minunat!
Descoperă comoara ascunsă în copilul tău!
Text de Eliza Biro
