FiEdu a intrat in viața mea la un moment în care eram nesigură și simțeam că mă lupt cu morile de vânt, în ceea ce privește educația nonformală. Începusem să am mari îndoieli că sunt pe drumul cel bun.

După FiEdu 2017 am plecat cu aripi. Pentru prima oară îmi găseam, la oameni specialiști în educație, confirmarea că intuiția mea este corectă. Că instinctul meu trebuie doar cizelat, că este de mare potențial. Am așteptat ediția aceasta cu mult entuziasm.

Cum a debutat FiEdu 2018

Alexandra Anton, sufletul acestei acțiuni, și H.E. Päivi Pohjanheimo, au dat exact imboldul potrivit de a ne începe festivalul cu deschidere și cu îndemnul ca anul viitor să se dispună de o sală mai mare, cea de 500 de locuri fiind la acest moment arhiplină. Din toate zonele țării au venit oameni dedicați, care, da, fac, cu pași mai mari sau mai mici, sistemul să se miște. Astfel, discursul Alexandrei Anton a avut în sală oglindirea spuselor sale, și anume, că ”nu este nevoie să ajungi mininstru pentru a schimba ceva în educație„. Reprezentanta ambasadei Finlandei în România, doamna Pohjanheimo a întărit același crez.

„Responsabilitatea de a face educație de calitate, aparține fiecăruia dintre noi, indiferent de funcție.”

Eu adaug unul din motto-urile mele preferate „fii tu însuți schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”, iar apoi doar fii, indiferent de funcție. Știu, este un vis, și totuși.

A urmat Alexandra Irimia, care, la cei 17 ani ne-a prezentat în mod profesional „Studiul despre fericirea elevilor”. Doar 58% dintre aceștia sunt fericiți la școală, copiii care au participat la acest sondaj provenind din diferite medii sociale. O idee ar fi să existe un studiu și despre fericirea dascălilor. Ne tot uităm la simptome, neglijând prea tare cauza. Asta spune multe despre starea actuală. După acest moment a apărut Jouni Kangasniemi, cu un discurs cu posibile soluții exact la ceea ce ziceam mai sus: ”Ce poate România învăța de la reforma în educație a Finlandei”.

Ce poate România învăța de la reforma în educație a Finlandei

Trec aici doar câteva idei, care sunt independente de contextul cultural sau istoric al celor două țări, care sunt diferite, în consecință abordarea necesită strategii diferite. Sunt idei simple în teorie, dar clișeic vorbind, practica ne omoară.

Prima idee și poate cea mai eficientă: profesorii sunt respectați și prețuiți, sunt consultați în tot ceea ce privește reforma în educație. Da, îi ajută mult ”The culture of trust” pe care o au, dar la noi poate încep cu părinții, care au minunata șansă, să investească dascălii cu încredere. Este un început.

„Nu tot aurul strălucește” a mers la sufletul multor din sală, judecând după aplauze. Oare profesorii știu că sunt aur și îi doare că nu sunt văzuți ca atare? Oare nu le mai dăm ocazia să celebreze rezultatele și nu le vedem strădania?

O altă idee interesantă și relativ ușor de pus în practică este principiul pe care merg profesorii, conform căruia, colaborarea este prioritară ierarhizării. Sharing is careing este un principiu de ghidaj, iar pentru o fluctuație eficientă a informației au creat ”Teacher,s tresure box”, o platformă de bune practici. Cât de greu să fie?

Și iată o idee mai îndrăzneață, au o politică educațională în continuă mișcare. La nivel național, în colaborare cu profesorii și chiar cu elevii, la un anumit număr de ani, se setează obiectivele naționale prioritare în funcție de factorii sociali, economici și mediul internațional.

„Să predăm ca în Finlanda”- Tim Walker

A urmat Tim Walker, un profesor american ajuns în Finlanda, care a descoperit puterea simplității și a colaborării în actul didactic. Cu ocazia acestei conferințe a avut loc și lansarea cărții sale ”Să predăm ca în Finlanda. 33 de strategii simple pentru lecții”. Tocmai am terminat de citit cartea și tare mi-aș dori să pot scrie un articol pe îndelete, merită toată atenția. Tot Tim Walker a susținut un workshop interactiv de Carusell brainstorming, legat de starea de bine și cum putem ajunge la ea atât pentru noi cât și pentru cei pe care îi educăm. El a mai povestit și despre importanța jocului și a faptului că acei copii care se antrenează în jocuri libere, fără indicații de la adulți, își antrenează în fapt abilități vitale pentru anii viitori.

Concluzia aici a fost că este absolut necesară comunicarea și colaborarea atât între profesori cât și între profesori – părinți, profesori – elevi, elevi – părinți. În acest sens ni s-a dat și un exemplu concret cu platforma WILMA, destinată acestei comunicări.

Cum putem lupta anti-bullying

A urmat Terhi Ylirisku, practicantă a metodei Kiva – programul anti-bullying al Finlandei. De reținut aici importanța inteligenței emoționale, a dezvoltării personale și metode concrete de a face asta, dar, culmea, nu la elevi, ci la profesori. Motto-ul școlilor care au acest program, adică KiVa Schools, este ”Let’s make it together!”. Scopul principal este ca fiecare elev să se simtă confortabil emoțional la școală. Pentru acest proces există fonduri special alocate. Se formează o echipă de 8 profesori KiVa, care urmăresc trei aspecte:

1. Acțiuni preventive – care presupune lecții consecvente cu joc de rol și conștientizarea consecințelor în cazul unui abuz precum și metode de a evita abuzul.
2. Intervenția – care îi include doar pe cei implicați într-un incident (elevii)
3. Monitorizarea – care presupune un chestionar referitor la situația acelui caz în decursul unui an.

Tot acest proces este extrem de complex, cu formulare pentru fiecare etapă, cu rapoarte, care nu sunt birocratice, cum ușor s-ar putea spune, ci sunt elocvente pentru studiu și pentru a ține sub control acest fenomen. Aici aleg să vă povestesc puțin despre prevenție. Ca topic de conversație la acele lecții de care ziceam, au spre exemplu, respectul sau importanța feedback-ului pozitiv. Se vizionează video-uri cu testiomoniale, se fac jocuri de rol, se caută mereu răspunsuri la întrebări de genul: de ce este x important pentru această clasă sau ce poți spune pozitiv despre y.

Scopurile principale ale programului sunt de a sensibliza elevii referitor la acest subiect, de a îi încuraja să vorbească despre hărțuire, să crească unitatea elevilor din clasă și să dezvolte abilități socio-emoționale.

În partea de intervenție primul lucru este să se stabiliească dacă este într-adevăr hărțuire sau doar o divergență, apoi se găsește victima, se descrie evenimentul și se caută o persoană suport pentru victimă. Agresorului i se adresează direct cu fapta și este sfătuit să înceteze cu acel comportament deoarece rănește un elev. Este de reținut este că se discută cu ambele părți implicate separat și abia dupa un timp se întâlnesc, într-un cadru sigur, pentru a avea o conversație de grup.

Mai multe detalii, cum am zis, veți găsi pe Kivaprogram.net .

Ziua s-a încheiat cu un networking al bucuriei, cu povești de la Cluj, Iași și Brașov, bineînțeles. Probleme la clasă și modul de a le face față, povești de suflet despre implicarea acestor oameni în educație. Oameni tineri, care au prospețimea speranței încă în glas, oameni cu experiență, care în mod miraculor și-au păstrat entuziasmul de a intra la clasă.

(Va urma)

Ana Cristina Ivan este animator socio-educativ la Emma Ateliere, coordonator al proiectului Laboratorul de vacanță și educator specializat în curs de formare. Mai multe detalii despre activitățile sale puteți urmări  pe pagina sa.

Despre cum a fost la FiEdu 2017 puteți citi aici și aici.

Un interviu cu Alexandra Anton, inițiatoarea acestui proiect citiți aici.

Dacă v-a plăcut acest articol, mă bucur dacă îl apreciați cu un like sau îl dați mai departe:) Pentru a fi la curent cu ultimele articole, urmăriți pagina noastră de Facebook sau de Instagram.

Sursă foto FiEdu