Predarea prin atașament- interviu cu Claudia Badiu

4

Claudia Badiu m-a fermecat de la prima vedere. O apariție încântătoare, delicată, ca un personaj de basm. Vocea sa caldă, blândă și liniștitoare îmi dădea o stare de bine. În timp ce o ascultam pe Claudia, vorbind despre școală și copii, mă gândeam cum ar fi ca fiul meu să aibă o astfel de învățătoare, atunci când va începe școala. Atunci mi-a venit ideea unei campanii  despre oameni frumoși în învățământ. Mă bucur că Violeta Nedelcu a avut inițiativa să o invite pe Claudia la Brașov să ne povestească despre activitățile sale educative.

Claudia Badiu este învățătoare la Scoala generala „Ioan Bob” Cluj Napoca, participant la Aspire for Teachers, creatoarea site-ului www.pictezstele.ro și autoarea cărții „Litere pictate, povești fermecate”.

  1. Cum s-a născut pasiunea pentru educație?

Nici nu știu. Treptat. Încet fără să-mi dau seama, așa cum se întâmplă de obicei lucrurile minunate. N-am știut niciodată ce meserie mi-ar plăcea să am. Când m-am înscris la Liceul Pedagogic, a fost pur și simplu fiindcă așa am simțit să fac, iar mai apoi când am început să lucrez ca educatoare mai întâi, iar apoi ca învățătoare am simțit că exact asta e ceea ce îmi place. Să lucrez în domeniul educației. Am citit de curând cartea lui Sir Ken Robinson, Descoperă-ți elementul și am zâmbit,

citind-o. Am descoperit că, intutiv, m-am lăsat dusă înspre Elementul meu, înspre domeniul care îmi aduce bucurie, împlinire și sens, fără să-mi dau seama.

  1. Cum se desfășoară o zi obișnuită de școală în clasa ta? Ce aduci nou în lecțiile tale?

Primul lucru pe care încerc să îl fac, atunci când iau o generație nouă e să construiesc comunitatea clasei. Încă din prima zi activitățile desfășurate, poveștile citite și jocurile organizate, au scopul de a ne forma ca echipă, ca grup compact bazat pe încredere și securitate emoțională. Asta cred că e cel mai important. Odată ce elevul se simte înțeles și iubit, simte că face parte dintr-o comunitate funcțională, toate restul se așază de la sine. O zi obișnuită presupune mișcare, cântec, joc. Zâmbim și râdem cât mai mult. Îmi place să îi surprind pe copii în fiecare zi cu câte ceva și încerc să țin cont cât mai mult de pasiunile lor, lucrurile care le plac, pentru a le putea insera în strategia didactică a fiecărei zile. Acesta cred că e elementul de noutate, aduc lumea lor în clasă și ne folosim de ea pentru a învăța. Exploatez cât pot de mult curiozitatea și dorința lor de descoperire. Construim prin atașament și educație afectivă, învățarea din fiecare zi.

  1. Cu ce probleme te-ai confruntat până acum în activitatea ta la școală? Cum ai știut că ești pe drumul cel bun?

Veșnicele mele problemele mele sunt cele birocratice. De multe ori nu mai apuc să fac toate hârtiile necesare portofoliului, dar sincer, nici nu prea îmi pasă de asta. Prefer să îmi folosesc timpul pentru a configura o fișă de lucru care știu că o să le placă copiilor, sau să mă gândesc cum să organizăm un joc interesant. Fiecare zi, fiecare oră contează și nu vreau să se piardă nimic prin activități plictisitoare.

Știu că sunt pe drumul cel bun fiindcă le văd copiilor ochișorii. Ochii lor sunt cea mai precisă busolă. Îi simt dacă se plictisesc, dacă le place, dacă ar vrea să facem altceva, etc. Până la urmă ei direcționează demersul didactic, eu așa zic. Nu de puține ori, i-am simțit obosiți, așa că am lăsat tot și am ieșit la joacă, sau i-am simțiti captivați de un subiect și am continuat mai mult decât estimasem.

  1. Temele reprezintă un subiect controversat la ora actuală. Ce părere ai despre teme?

Așa cum arată acum sistemul de educație din România, cred eu că temele trebuie să existe, dar atunci când temele sunt prea multe și îi fac rău copilului, sau îi fură din timpul necesar odihnei și jocului, devin nocive.

  1. Sunt ele necesare? Pot fi temele (sau lipsa lor) evaluate cu notă sau calificativ?

Sunt necesare atâta timp cât îl ajută pe elev să consolideze ceea ce a învățat la școală, în ziua aceea și nu să-l împovăreze excesiv. De asemenea proiectele sunt foarte importante. Cercetarea pe care o face el acasă e esențială. Mai ales dacă elevul lucrează pentru un proiect cu o temă care îl interesează, tema nu mai e temă în sensul clasic ci devine o adevărată bucurie și motiv de explorare.

Eu personal nu cred că temele, sau lipsa lor ar trebui să fie evaluate cu notă sau calificativ, notele ar trebui să-și păstreze statutul lor de mijloc de consolidare și unealtă de feed-back, mijloc prin care elevii își fixează cunoștințele și interiorizează anumiți algoritmi de lucru, sau cadru în care elevii își dau seama ce nu au înțeles, sau unde mai trebuie completat cu explicații.

  1. Ca părinți ne dorim să găsim învățătorul perfect pentru copilul nostru. Ce așteptări realiste consideri că ar trebui să aibă un părinte de la învățătorul copilului său?

Așa cum știm cu toții, perfecțiunea nu există.:) Învățătorul perfect nu există și nici nu va exista. Despre relația părinte-cadru didactic, am citit o dată într-un articol Dilema Veche o metaforă foarte frumoasă. Scria acolo că această relație poate fi comparată cu mersul pe bicicletă în tandem. Dacă pedalăm în aceeși direcție, împreună, lucrurile au toate șansele să meargă cum nu se poate mai bine. Cred că de asta trebuie să fim conștienți, că atât părinții cât și noi, cadrele didactice, suntem împreună, pe aceeași bicicletă, de pedalatul nostru în același sens și de mișcările noastre ține păstrarea echilibrului. Scopul nostru comun e binele copiilor.

  1. Ai o relație foarte frumoasă cu elevii tăi. Cum ai dezvoltat această relație?

Cred în educația afectivă. Cred în empatie, în emoții și în respect.

Când eram mică citeam foarte mult și aveam un carnețel în care îmi notam citate care mi se păreau mie interesante.

Unul dintre citatele scrise de mine în carnețel era: „În lumea copiilor, cel mai groaznic lucru e nedreptatea.”

Mi-a rămas cumva puternic întipărit în minte acest citat. Cred că involuntar, în jurul lui am contruit relația mea cu elevii. A devenit în timp un principiu care funcționează ca și pilon principal în arhitectura relațiilor, a emoțiilor și a situațiilor de învățare de zi cu zi.

Toate acestea, plus comunitatea pe care o creăm în clasă, ne face să ținem unii la alții și să avem grijă unii de alții. Cumva e inevitabil să nu mă atașez de copilași. Suntem prea „împreună” ca să fie altfel.

  1. Ce ai învățat de la elevii tăi de-a lungul timpului?

Foarte multe. Pot să spun că tot ce știu despre predare, am învățat de la ei. Mă refer la partea practică.

În liceu au fost olimpică la pedagogie și am acumulat o mulțime de informații teoretice, însă ajunsă între copii mi-am dat seama că trebuie să ancorez tot muntele de teorie în practica de fiecare zi.

Copiii m-au învățat să tac și să ascult, să mă bucur de cele mai mici lucruri, să râd în hohote, să iau o pauză:), să ies afară să mă joc, să desenez, să folosesc culori în predare, să nu mai încerc să țin mereu totul sub control, să las uneori lucrurile să se întâmple pur și simplu, dar si multe, multe alte minunății pe care nu le pot pune în cuvinte și care stau așa în sufletul meu fără să poată fi rostite, dar care pot fi simțite și aplicate în fiecare zi.

  1. În fiecare clasă există copii cu probleme mai mici sau mai mari de comportament. Te-ai confruntat cu devieri comportamentale? Cum le-ai rezolvat?

Cred cu tărie că nu există copil care să nu poată fi disciplinat. Sper să nu vină ziua în care să mi se demonstreze contrariul J. Da, evident, probleme de comportament sunt și o să fie mereu. Ele apar de obicei dintr-o lipsă de înțelegere a copilului. Dacă nu știm prea multe despre el o să-i punem eticheta de „elev cu probleme” apoi o să alcătuim tot soiul de măsuri de recuperare și alte asemenea, însă de cele mai multe ori problemele rămân acolo.

Un exemplu concret e un copilaș din clasă căruia nu îi prea plăcea să stea în bancă, era mai mult sub bancă, sau lângă, se plimba prin clasă, discuta, etc.. După câteva zile de observare și discuții am înțeles că e un copil cu o inteligență tehnică foarte dezvoltată. Simte nevoia mereu să caute, să repare, să observe, să pună mâna, etc.. Faptul că trebuia să stea în bancă era un chin pentru el. Am înțeles asta și am discutat, i-am oferit situații în care să-și utilizeze înclinațiile tehnice și nevoia de mișcare, iar el în schimb, a înțeles că atunci când stăm cu toții în băncuțe și lucrăm doar asta facem. Știe că l-am înțeles și că sunt acolo să îl sprijn dacă are nevoie de orice și nu uit să inserez zilnic în lecție secvențe în care să-și poată manifesta inteligența tehnică. În schimb a devenit un copil foarte atent și cuminte care mă uimește în fiecare zi cu progresele pe care le face.

  1. Școala românească se bazează pe performanță. Ce părere ai despre acest concept? Ce abilități și competențe crezi că ar trebui să dezvolte un copil la finalul clasei a IV-a?

Școala românească, cred eu, în momentul acesta nu prea știe nici ea pe ce se bazează. Un lucru e clar, însă, școala românească ar trebui să pluseze mai mult pe domeniul inteligenței emoționale și al dezvoltării compentețelor digitale, gândirea critică, rezolvarea de probleme, motivație intrinsecă, învățarea pe bază de proiect și lista ar putea continua. Starea școlii românești e una precară, după cum arată statisticile, cu 42% dintre elevii români care sunt analfabeți funcționali.

La finalul clasei a IV-a cred că elevii ar trebui să știe să scrie corect, să înțeleagă ce citesc, să poată să își argumenteze un răspuns, să colaboreze eficient și să aibă competențe din domeniul inteligenței sociale, etc. Cu siguranță că am omis lucruri, întrebarea solicită un răspuns foarte vast, însă în termeni generali, asta cred eu că se clasifică pe primele locuri.

  1. Calificativele și notele sunt foarte importante pentru părinți. Cum reușești să le dezvolți copiilor motivația intrinsecă pentru învățare?

Nu am pus niciodată prea mare preț pe note și poate asta li s-a transmis cumva și elevilor. Evident am încurajat mereu munca, încercarea, curajul, inițiativa. Uneori elevii se concentrează prea mult pe rezultate, astfel încăt pierd din vedere esențialul: învățarea în sine. Atunci când nu ne concentrăm pe note, ne putem bucura mai mult de experiența de învățare, de bucuria unor noi descoperiri, sau de curajul de a încerca lucururi noi, cu riscul de a greși. Sistemul de notare transformă greșeala într-o unitate de măsură. Calculăm nota după câte greșeli ai, și atunci elevii învață să le fie teamă să nu greșească. Aici apare efectul nociv al notelor. Uneori e cazul să ne reamintim că e în regulă să greșim. Așa învățăm.

Motivația intrinsecă e un element foarte delicat, însă am observat că la copilașii mici cu care lucrez eu (clasele primare), motivația aceasta intrinsecă se construiește pe dorința lor de a descoperi, de a afla, pe minunata curiozitate care îi caracterizează.

  1. Ce părere ai despre sistemul recompenselor și al pedepselor? Îl folosești la clasă? Cu ce crezi că ar putea fi înlocuit?

Pedepsele nu le-am agreat niciodată, însă recompense mai foloseam din când în când. După ce am citit însă, cartea lui Alfie Kohn, Pedepsiți prin recompense, am completat informațiile care îmi lipseau, am simțit că ce scrie el acolo are sens și am aflat că recompensa și pedeapsa sunt de fapt două fețe ale aceleiași monede.

În comunitatea pe care o formăm noi în clasă, cea despre care povesteam la început, conturăm încă din clasa pregătitoare un mediu în care elevii au un cuvânt de spus asupra activității lor zilnice, un mediu în care părerile lor sunt respectate, un loc în care muncim împreună, un loc în care ei se simt valorizați, importanți și ascultați.

Într-un mediu de felul acesta e din ce în ce mai puțină nevoie de reguli, interdicții, pedepse sau recompense.

Din când în când ne bucurăm împreună gustând o tabletă de ciocolată, sau de câte o steluță aurie, doar așa să sărbătorim faptul că suntem o echipă. 🙂

  1. Sistemul este reprezentat de oameni. Ce crezi că ar trebui să facă fiecare cadru didactic pentru ca lucurile să meargă în direcția potrivită în educație?

Așa cum scriam la un moment dat pe pagina de Facebook, pictezstele, cred cu tărie în colaborarea dintre cadre didactice, în împărtășire, ajutor, un sfat, o vorbă bună. Cred că doar atunci când fiecare dintre noi va conștientiza că schimbare e în noi și atunci când vom vedea că de fapt suntem și noi, cadrele didactice, o echipă, lucrurile se vor schimba.

Constat însă cu bucurie că lucrurile se mișcă în această direcție. În vară, am avut bucuria să particip la cursul Aspire for Teachers, loc în care am cunoscut oameni excepționali de la care am învățat enorm. Acolo am învățat cum stau de fapt lucrurile cu colaborarea între profesori și prieteniile pe care le-am legat acolo sunt foarte puternice, legături care construiesc o fortificație durabilă. Am înțeles astfel că schimbarea pleacă de la fiecare în parte, iar mai apoi că împreună, putem schimba sistemul.

  1. Cum ți-a venit ideea scrierii unei cărți cu povești pentru copii? Cum îi ajută pe elevii tăi această carte?

Ideea scrierii cărții Litere pictate și povești fermecate a venit pur și simplu. M-am întâlnit cu Iulia și din vorbă în vorbă am pus la cale acest proiect. A fost o bucurie pentru mine să scriu câte o poveste pentru fiecare literă atât de atent și delicat ilustrată de Iulia.

Am început proiectul când aveam cealaltă generație, dar el s-a finalizat acum, când am clasa pregătitoare. Le citesc copiilor povestea, la fiecare literă învățată, iar apoi o discutăm. Copiii au fost alături de mine la lasarea pe care am avut-o la Cluj și în zilele acelea, moda în clasă era ca fiecare copil să își confecționeze cel puțin o carte, pe care să o scrie și să o ilustreze. Iarăși intervine puterea exemplului pe care îl oferim, de cele mai multe ori, fără să ne dăm seama.

  1. Te rog, recomandă părinților sau profesorilor o carte pe care tu o consideri importantă pentru educație.

Doar una? 🙂 Cred că cea pe care aș recomanda-o e exact cea de care spuneam mai sus: Alfie Kohn, Pedepsiți prin recompense, editura Multi Media Est Publishing;

Mulțumesc!

Pe Claudia Badiu o puteți găsi și pe pagina sa.

Acest articol face parte din campania „Oameni frumoși în învățământ”, dedicată oamenilor frumoși din învățământ, care au curajul să fie altfel, care se luptă să schimbe mentalități. Pedagogi care sunt promotori ai unor idei inovatoare, care inspiră!

Dacă cunoasteți un educator/învățător/profesor cu adevărat deosebit, pe care doriți să îl recomandați pentru Campania #Oamenifrumoșiînînvățământ, aștept sugestiile voastre. Dacă doriți, puteți să îmi scrieți ce v-ați dori să se schimbe în sistemul de învățământ și ce soluții vedeți pentru ca lucrurile să meargă în direcția potrivită. Poate că cineva citește și are sens ceea ce citește. Poate se schimbă ceva pentru copiii noștri. Împreună suntem o comunitate!

În categoria educație, găsiți celelalte articole din cadrul acestei campanii.

Interviu realizat de Eliza Biro

Total 25 Votes
0

Tell us how can we improve this post?

+ = Verify Human or Spambot ?

About The Author

Sunt Eliza Biro, Instructor de Aware Parenting, profesor, mămica a doi pitici năzdrăvani care mă inspiră și mă provoacă să evoluez zi de zi.