Luna trecută am scris un articol, care a fost publicat pe blogul Prințesei Urbane. Cum era de așteptat, subiectul a trezit diferite reacții mai bune sau mai rele. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre faptul că acest articol mi-a amintit despre o dilemă personală, mai veche , legată de instinctul de părinte:

Cât din ceea ce facem în relația noastră cu copilul este instinct, cât sunt lucruri moștenite și cât sunt influențele a ceea ce studiem în materie de parenting?

Într-o societate saturată de cursuri sau de cărți de parenting, într-o societate post-comunistă în care ne purtăm încă durerile copilăriei, este normal să auzi păreri de genul:

„Nu avem nevoie de parenting să ne creștem copiii. Instinctul nostru este suficient.”

„Da ce domne, vin ăștia cu teoriile lor să ne învețe pe noi să ne creștem copiii? Păi ce, noi nu am crecut copii? Și uite ce mari și bine sunt. ”

„Nu cred în parenting. E doar o industrie de făcut bani. ”

Fie că este vorba de autosuficiență, fie că este vorba de stres, neputință sau de frustrare, fie că este vorba de siguranță de sine sau ignoranță aceste replici nu prea lasă loc evoluției.

Parentingul modern

Nu parentingul modern este de vină pentru stresul mamelor din ziua de astăzi, ci presiunea pe care o pune societatea pe mama modernă de a fi perfectă și comparațiile în care suntem încorsetate încă din copiărie. Tindem să ne raportăm mereu la vecina, prietena, sora, verișoara, vedeta de la TV pentru a ne demonstra nouă însene că suntem ok. Și oare cine ne-a aruncat, încă din copilărie în vâltoarea comparațiilor?

Nu inflația de cursuri sau de cărți reprezintă o problemă. Până la urmă trăim într-o societate de consum și există o multitudine de cursuri, de cărți, de produse și servicii în orice domeniu. Fiecare este liber să treacă mai departe și să aleagă ceea ce i se potrivește din orice domeniu. Așa e și în educația parentală. Care oricum ajunge tot la cei care sunt pe drumul transformării interioare. Pentru că încă sunt părinți care își umilesc copiii, care îi critică, judecă, îi bat. Care nu le oferă timp și atenție. Care îi bat și îi jignesc. Și lista ar putea contina la nesfârșit.

Uneori ne raportăm la parentingul vechi. Dar cât de vechi?

Cel din comunitățile arhaice? Cel din cartea Conceptul continuum? Cele al stră-stră-stră-străbunicilor noștri? Cel din epoca industrială? Al bunicilor sau al părinților noștri?

Nicio modalitate de creștere și educare a copiilor nu poate fi scoasă din contextul socio-cultural al epocii și regiunii din care face parte. Și, desigur, nicio abordare nu este perfectă. Și în nicio situație nu se pot aplica rețete concrete. Pentru că fiecare copil este unic, pentru că fiecare familie este diferită, pentru că experiențele trăite sunt distincte.

Nu este de mirare că mulți dintre adulții zilelor noastre au probleme de atașament. Mamele noastre se reîntorceau la muncă la trei luni, iar copiii rămâneau cu cine puteau. Mulți am fost crescuți de bunici, despărțiți de frați/surori. Creșterea copiilor nu își putea urma cursul firesc, natural. Învățatul în brațe era ceva grav, căci cine avea timp să stea cu copiii în brațe prea mult timp? Așa a luat naștere și mitul copiilor răsfățați dacă sunt ținuți în brațe. Mama renunța la alăptat repede, diversificarea era precoce, uneori la 3-4 luni. Antrenamentul la oliță începea de la 6 luni etc. Nimeni nu avea timp să lase copilul în ritmul său, să îi asculte nevoile sau să se joace cu el. Plânsul era reprimat, manifestarea emoțiilor negative era o rușine.

Cu aceste date din copilăria noastră, este normal să existe o categorie de părinți preocupată de evoluția spirituală. Și, în mod normal, paradigma educației se schimbă. Valorile se schimbă. Toleranța, empatia sunt acum valori pe care dorim să le insuflăm copiilor noștri. Am evoluat pe piramida nevoilor pe o treaptă superioară. Vrem să ne vindecăm trecutul, să ne înțelegem anumite porniri, manifestări de furie, frustrări, răni legate de un atașament defectuos. Să lucrăm la stima noastră de sine. De aceea, ne dorim să citim cât mai mult. Să mergem la cursuri, conferințe de parenting. Parentingul nu este despre copiii noștri, este despre noi. Este despre a deveni un om mai bun pentru a fi, apoi, un părinte mai bun. Sau un specialist mai bun, în cazul în care lucrăm cu copiii.

Ce este parentingul pentru mine

Pe mine aceste cursuri mă îmbogățesc. Eu mă analizez mereu, văd unde greșesc ca parinte și caut soluții, pentru că imi conștientizez limitările ca om, fricile și problemele.  În drumul cunoașterii și al transformării, cursurile sunt doar primul pas.

Din cărți de parenting, de la evenimente sau cursuri, am învățat foarte multe. Despre mine, despre partenerul meu, despre relatia noastră, despre copiii noștri și despre realația noastră cu ei. Și nu în ultimul rând, am învățat despre ce pot face să îmbunătățesc relația cu copiii cu care lucrez la școală, despre cum să le înțeleg emoțiile și despre cum îi pot ajuta să învețe mai bine.

Mai există instinctul de părinte?

Sunt convinsă că există și mulți părinți ai vremurilor trecute al căror instinct nu a fost alterat și care și-au crescut copiii cu blândețe și respect. Există părinți care au o naturalețe în a comunica cu copiii, în a-i determina să coopereze. Există părinți care au o abordarea jucăușă instinctivă. Ei sunt norocoșii, care, probabil nu au nevoie de nicio carte de parenting sau de niciun curs.

Dar, în general, ceea ce numim instinct este mai degrabă o preluare inconștientă de practici educaționale moștenite din familie de cine știe când. Probabil adevăratul instinct este adormit sau bine îngropat și este nevoie de ceva muncă să îl scoatem la suprafață, să îl scuturăm bine și apoi să ne lăsăm ghidați de el.

Cred că principala filozofie, de la care nu ar trebui să ne abatem, indiferent dacă instinctul parental este treaz sau nu, indiferent dacă mergem sau nu la cursuri de parenting, este filozofia iubirii. Un copil crescut cu multă iubire, respectat și considerat un membru egal în familie nu poate deveni decât un adult echilibrat și fericit!