-Copiii trebuie să aibă grijă de noi la bătrânețe, că ce, noi nu ne-am sacrificat pentru ei? Fiica mea va sta cu mine și va avea grijă de mine când eu nu voi mai putea! îmi împărtășea de curând o cunoștință viziunea sa despre rolul copiilor în viața părinților.
– Copiii nu au nicio datorie față de noi, ci doar față de ei. Ei nu au cerut să se nască. Dacă soțul fiicei nu va accepta să locuiască cu dumneavoastră?
-Imposibil. Trebuie să stea cu mine. Fiica mea mi-a spus că nu mă lasă singură.
-Și dacă destinul copiilor va fi în altă țară?
-Cum să facă așa ceva? Nu îi las. Băiatul meu a vrut să plece și nu l-am lăsat. Să rămână aici, ce să caute în altă țară?
Tot în spiritul acestei mentalități vine și legea pensiilor susținute de copii. Eu îmi doresc ca ai mei copii să fie fericiți, să muncească și să se bucure de banii pe care îi fac. Munca lor să îi împlinească pe ei, nu să ne plătească nouă pensiile. Nu, noi nu ne sarificăm pentru copiii noștri. Ne bucurăm de ei și le suntem alături în evoluția lor.
Copiii noștri își scriu propria lor poveste. Există adulți nefericiți pentru că părinții au ales în locul lor sau pentru că au făcut lucruri în viață doar pentru ca părinții lor să fie mândri de ei. Există adulți care trăiesc în căsătorii disfuncționale doar pentru a nu-și dezamăgi părinții care au anumite așteptări de la ei. Cred că tuturor ne sunt cunoscute replicile: „Eu te-am făcut, eu te omor”, „Am făcut copii să aibă cine să îmi aducă o bucată de pâine/un pahar cu apă la bătrânețe” (Vorba bancului: „Și acum nu mi-e sete”.
Ce sunt copiii noștri
Copiii noștri sunt o sămânță de iubire care înflorește și rodește. Copiii noștri sunt un dar de la viață, de la Divinitate, un dar care ne împlinește și ne face viața mai colorată. Ei dau un alt sens existenței noastre. Copiii noștri ne aduc fericire, dacă știm să ne bucurăm de ei. Copiii noștri sunt șansa noastră de ne vedea defectele, de a le repara. Ei reprezintă oportunitatea de a ne vindeca răni ale trecutului, șansa noastră de a deveni mai profunzi și de a evolua.
Ce nu sunt copiii noștri
Copiii noștri au propria lor viață, propriul lor destin. Ei nu trăiesc în locul nostru, nici nu ne trăiesc viața. Ei sunt actori în propria lor viață, stăpâni ai destinelor lor. Ei nu sunt responsabili pentru necazurile noastre, pentru problemele pe care le avem. Nu sunt umărul pe care noi să plângem, nici reazămul nostru atunci când dăm de greu. Copiii noștri nu sunt un obiect de bifat pe o listă ca părinții lor„să fie în rând cu lumea”.
Copiii noștri nu sunt un fel de prelungiri ale noastre, veniți în viața nostră pentru a ne împlini nouă frustrările. Nu le putem pune lor în cârcă visurile noastre naufragiate, eșecurile noastre și să așteptăm ca ei să le rezolve. Este bine ca cei mici să cunoască pasiunile părinților și, poate, să le împărtășească, pentru că pasiunile conectează și pot însemna timp de calitate petrecut în familie. Dar nu trebuie să îi împingem de la spate să facă ceva ce ne place nouă. Copiii sunt dependenți de admirația și prețuirea noastră, așa că este nevoie să simtă că le primesc necondiționat, nu ca premiu pentru acțiunile și alegerile lor. Copiii trebuie îndrumați să facă activități din plăcere, pentru binele lor, pentru sănătatea lor, și nu pentru faimă sau performanță. După părerea mea, performanța la vârste fragede nu ar trebui să existe, deoarece cei mici nu au discernământ și este foarte ușor ca părinții să le inducă ceva ca fiind ceea își doresc ei cu adevărat.
Copiii nu sunt sprijinul nostru la bătrânețe, deoarece și noi ne-am sacrificat pentru ei. Pentru asta există pensii private, asigurări de viață și cămine de bătrâni. Copiii sunt datori să își împlinească propria lor menire, propriile lor visuri.
Ce putem face noi pentru copiii noștri?
Putem să îi iubim și să ne bucurăm de ei la modul conștient. Să apreciem fiecare clipă în compania lor. Să le oferim un mediu sigur de dezvoltare, echilibrat și linistit. Să le oferim șansa de a avea parte de experiențe diverse, împlinitoare, de oportunități de învățare. Putem să îi ajutăm își descopere potențialul, să îl dezvolte, să fie perseverenți. Nu trebuie să gândim în locul lor, nici să facem lucruri în locul lor.
Dragi părinți, copiii noștri nu ne aparțin, nu sunt proprietatea noastră și nu trăim în locul lor. Ei nu au nicio datorie față de noi, doar față de ei: să fie fericiți!
„Copiii voştri nu sunt copiii voştri/ Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită./Ei vin prin voi dar nu din voi, /Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri./ Puteţi să le daţi dragostea, nu sunt şi gândurile voastre,/Fiindcă ei au gândurile lor./ Le puteţi găzdui trupul, dar nu şi sufletul,/
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi n-o puteţi vizita nici chiar în vis.” (Khalil Gibran, Profetul)
Dacă v-a plăcut acest articol și dacă îl considerați util, m-aș bucura dacă l-ați aprecia cu un like sau dacă l-ați distribui mai departe. Pentru ultimele articole, urmăriți pagina mea de Facebook sau de Instagram.
