– Vreau desene pe laptop! se tânguie Pișcoțel, sâmbătă pe la 7 dimineața când abia mijise ochii.

– Nu se poate acum, dragul meu, este prea devreme pentru desene. În plus este sâmbătă, este timpul să petrecem împreună.

– Atunci, dacă nu îmi dai desene, să-mi dai ceva bun, continuă el cu glas plângăcios pe un ton vădit iritat.

– Iubitul meu, știi bine că nu mâncăm dimineața nimic bun (a se citi „dulce”). Este momentul pentru micul dejun, ceva bun mâncăm după masa de prânz, îi spun eu cu un glas cât mai calm cu putință. Din nou am dormit puțin, încă nu mi-am băut cafeaua, nici măcar nu m-am spălat pe față și trebuie să gestionez o nouă criză. Iar cea mică, și ea trezită prea devreme, dă semne de plâns.

Un mod minunat ca să începem weekendul. Copiii au senzori de weekend și, fie se trezesc cu noaptea în cap, fie își găsesc prilejuri pentru descărcarea tensiunilor, fie le combină pe ambele. Paradoxal, dar atunci când petrec mai mult timp cu părinții lor, atunci se țin lanț și crizele. Pare nedrept că tocmai când le acorzi mai mult timp copiilor, când le pregătești acivități interesante, ei se comportă mai provocator și izbucnesc în crize de furie.

Cum gestionez criza de furie

Cu aceste reflecții în gând, încerc să caut posibile cauze reale ale nemulțumirii lui Pișcoțel. Mă adun repede, sorb o gură de cafea și evaluez situația. Sunt pregătită să accept dezlănuțuirea furtunii? Prefer să dau piept cu uraganul acum decât să amân criza. Pretențiile se țin lanț. Nimic din ce ofer sănătos ca alternative pentru micul dejun nu este acceptat. Mă cobor la nivelul său, îl privesc în ochi și pun limita încă o dată ferm și cu toată calmitatea de care sunt în stare, în condițiile respective.

-Nu, puiul meu, îmi pare rău, dar acum nu poți mânca nimic bun.

-Tu ești proastă!

– Înțeleg că suferi foarte mult acum. Îmi pare rău. Te pot ține în brațe dacă dorești.

– Nuuu, urlă el din ce în ce mai tare în timp ce încearcă să mă lovească.

La 4 ani jumătate, lacrimile se declanșază mai greu, furia are o altă față decât la copiii mai mici. Acum spune cuvinte dure, pe care probabil le aude la alți copii. („Ești prost/ Ești caca/M-am supărat pe tine/Nu mă mai joc niciodată cu tine etc.), lovește cu picioarele în mobile sau în noi. Cu toată blândețea de care sunt capabilă (deși o vădită enervare îmi dă târcoale) îl prind ferm în brațe și îi spun că înțeleg că este foarte furios, dar că nu îl pot lăsa să lovească pe cineva, nici să își facă rău lui și nici bunurilor din casă.

Încearcă să se smulgă, să opună rezistență. Într-un final cedează și începe să plângă. Lacrimile curg eliberatoare și, după puțin timp, se calmează și el.

– Mi-e foame. Acum pot să mănânc, spune el senin ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Pe vremuri, plânsul de descărcare dura mult mai mult. Iar crizele erau mult mai dese.

Care sunt cauzele tantrumurilor?

Pișcoțel a plâns întotdeauna mult. După un an, a făcut crize nenumărate. Zi și noapte. Zilnic, cel puțin o criză. După vârsta de 4 ani, crizele s-au rărit, verbalizează mult mai bine și înțelege de multe ori emoțiile care îl încearcă. Dar tot îi mai dau târcoale. Îl simt întotdeauna când este în prag de criză, pentru că este încărcat. Este agitat și are un comportament dificil. Dar că îi este mult mai greu să plângă.

Crizele pot fi declanșate de:

• Un moment de conectare cu părinții, căci atunci când un copil simte siguranță emoțională alături de un adult, creierul său limbic, din nevoia de vindecare, revarsă din durerile acumulate.
• Un pretext de tipul broken cookie, adică un pretext aparent stupid (fiul meu avea obiceiul când era mai mic să izbucnească în plâns dacă îi decojeam banana de la un capăt în loc de celălalt, sau dacă îi dădeam o bluză în locul alteia)
• O limită: „Nu mai privești un alt desen animat!”

Ce se ascunde în spatele unei crize?

Copilul fie are o frustrare legată de ceva ce nu îi iese sau la care nu poate avea acces din cauza vârstei, fie a avut un conflict cu un alt copil sau a avut parte de un incident neplăcut la grădiniță. Stresul copiilor poate fi legat și de o presiune prea mare pusă pe el, de așteptări nerealiste din partea părinților, de pedepse, de amenințări, de promisiuni neîmplinite sau de un mediu conflictual în familie. De asemenea schimbările prin care un copil trece sau evenimentele deosebite din viața sa, cum ar fi nașterea unui frățior sau unei surioare pot provoca celebrele tantrumuri.

Fiul meu, cel mai adesea face crize de furie pentru că la grădiniță prietenul lui de anul trecut, acum îl bate (pe el și pe colegii lui). Sau atunci când este emoționat sau surescitat de un nou eveniment (ex. când a început cursurile de înot, când știa că urma să mergem la un botez sau că plecam în concediu). Uneori crizele sunt provocate de lipsa conectării cu noi sau de gelozia față de surioara sa.

De data aceasta, Pișcoțel a fost stresat pentru că a început vacanța mare, iar el va mai merge o vreme la grădiniță, pentru că nu are cu cine să rămână acasă. El își dorește să rămână cu noi într-o vacanță lungă, lungă. Am ales împreună o grădiniță cu program de joacă în aer liber, cu personal drăguț și cu respect față de copii. Cu toate că știe că nu va merge aici pentru mult timp, în weekendul precedent întâlnirii cu noua grădiniță, emoțiile l-au copleșit și tantrumurile le-au scos la iveală.

Care este partea bună a tantrumurilor?

Da, tantrumurile sunt consumatoare de timp și energie pentru părinți. Sunt frustrante, obositoare, enervante. Te gândești: „Din nou? ”„Și acum ce mai are?/Ce îi ma trebuie?”.

Dar pentru copil, dacă sunt gestionate corespunzător, tantrumurile sunt vindecătoare. Copiii își înțeleg mai bine emoțiile și, cu timpul, știu ce să facă cu ele. Prin descărcarea tensiunilor, redevin copii liniștiți, fericiți și cooperanți.

Capătă încredere în părinți și știu că aceștia îi acceptă chiar și atunci când sunt supărați. Că sunt lângă ei și îi ajută. Că îi iubesc necondiționat, nu doar când sunt buni și se comportă frumos.

Ceea ce nu trebuie să uităm este că, întotdeauna, un tantrum ascunde un stres. Atunci când plânge, copilul nu ne manipulează, nu se joacă cu nervii noștri, ci are nevoie de o descărcare emoțională. Iar noi trebuie să fim acolo, lângă el cu tot sufletul.

Text de Eliza Biro