Săptămâna a noua din viața lui Pișcoțel- primul Paște

Pișcoțel a împlinit două luni. Nu-mi vine să cred ce repede a trecut timpul. Progresele sunt din ce în ce mai vizibile. Acum pare o persoană în miniatură, nu mai este ghemotocul țipător din primele săptămâni. Deja ne recunoaște și se uită după noi. Mai ales pe mine mă urmărește cu privirea. Când îi văd ochișorii mici și albaștri cum mă țintuiesc mă simt vrăjită pentru totdeauna. Și da! simt că este dragostea vieții mele.

Este mult mai liniștit ziua și sunt momente când reușesc să mai fac câte ceva prin casă. Cum adoarme, cum fug să mai aranjez câte ceva. A început să fie atras de centrul de joacă. Când nu doarme, îl pun pe păturica respectivă și manifestă un interes pentru jucăriile agățate. Le vorbește, se ceartă cu ele. Când se plictisește semnalizează prin plâns. Îl iau în brațe sau îl mai pun în scoică. Săptămâna aceasta a făcut și vaccinul de 2 luni. Cu o zi înainte și în ziua respectivă, eu am fost foarte agitată, stare pe care i-am transmis-o și lui. Până să am copil, nu m-am gândit niciodată la vaccinuri ca fiind ceva periculos. Întotdeauna vaccinarea mi s-a părut o situație normală. Acum sunt bombardată cu tot felul de informații contradictorii. Așa am aflat cât de controversate sunt vaccinurile, am aflat că există mame care nu-și vaccinează copiii. Așadar, dacă există astfel de mame, care n-or fi toate sărite de pe fix și care și ele își iubesc copiii și le vor tot binele din lume, trebuie să existe și un sâmbure de adevăr. Nu mică mi-a fost surpriza să aud că autismul ar avea legătură cu vaccinurile. Apoi am citit de posibila legătură între vaccinuri și scăderea imunității, alergii sau astm. Și auzind și citind atâtea, m-a cuprins frica. Nu sunt nici naivă, nici foarte credulă, nici fanatică, nu-mi plac nici extremele și nici nu cred că cineva deține adevărul absolut. Întotdeauna îmi place să studiez o problemă pe toate părțile și să iau o decizie în cunoștință de cauză. De aceea vaccinarea mi se pare cea mai grea decizie. Totuși, am decis cu Soțul ca de acum încolo să vaccinăm numai vaccinurile din schema obligatorie și eventual pe parcurs să mai scoatem și din acelea pe cele care ni se par inutile sau mai periculoase. Momentan am făcut și Rotavirusul, căci ni s-au părut grave consecințele nevaccinării cu acesta. Mi-a fost teamă și de reacțiile imediate, dar acestea nu au apărut. Din fericire, Pișcoțel s-a comportat normal, nu a avut temperatură. M-a durut sufletul când a primit înțepătura și când a început să plângă, dar apoi ne-am liniștit amândoi. În sfârșit a venit și manduca tot în ziua vaccinării. Mi s-a părut cam greu de montat la prima vedere. Pișcoțel nu a vrut să stea în ea, neavând răbdare ca noi să închidem toate cataramele.

Ziua următoare am încercat din nou, de data asta cu mai mult succes. Am făcut proba numai în casă, plimbarea adevărată având loc în week-end. Sâmbătă, am ieșit toți trei la plimbare. Soțul l-a purtat pe Pișcoțel, atrăgând toate privirile, unele admirative, altele curioase. Probabil unii nu-și puteau închipui cum un bărbat își poartă copilul în acest mod. Dar Soțul era foarte mândru și era foarte încântat de achiziția făcută. Era și cazul, la câți bani costase. Ne amuzam că Bebe se plimbă într-un port-bebe de lux. Citise Soțul undeva că manduca este „Rolls-Royce-ul bebelușilor.” Duminica am vrut și eu să încerc mult lăudata manduca. Am profitat de ocazia vizitei la rudele Soțului la masa de Paște și l-am luat eu pe bebe în manduca. Nu se compara absolut deloc cu marsupiul clasic, în care îl mai scosesem pe bebe. Greutatea se distribuia în mod egal și parcă nici nu-l simțeam. Ca să nu mai vorbim de cât de drag îmi era să-l țin la pieptul meu și să-i simt căldura. Pișcoțel și-a petrecut primul Paște din viața sa, dormind în brațele bunicii. Pentru el, cea mai bună mâncare tot la țiți a găsit-o. Acolo și-a găsit și alinarea, când s-a simțit obosit de prea mulți stimuli care l-au bombardat în această zi. Iar seara, când nu a putut să adoarmă, tot țiți i-a fost somnifer.