Totul a început într-o zi de sâmbătă la 6 dimineața.”Puiul meu voia să scoată năsucul în lume și tot lovea cu piciorușele. Pentru că aveam 38 de săptămâni soțul a fost mai neîncrezător, dar spre seară pe la 19 am pornit spre spital cu gândul că facem o verificare și după să ne întoarcem acasă să luăm cina. Nu am mai apucat să iau cina, căci după 15 ore jumătate Buby meu a venit pe lume.
Am avut parte da de un travaliu lung, dar am avut lângă mine un soț minunat și asistente drăguțe. Așa e am născut în Berlin unde e o altă mentalitate și îmi doresc să se ajungă la nivelul de aici și în România. Aici am beneficiat de o cameră numai a noastră care avea în mijloc un pat imens unde am și născut. Am stat cu orele în cadă cu apa călduță, care îmi mai ameliora durerile. Am născut cu soțul alături, cu 2 moașe și un doctor.
La ora 16.31 pe 24.11.2014 a venit pe lume Iulia. Doamne ce mică era! Un fulg de 2,905 kg și 49 de cm. Primul a luat-o soțul în brațe eu eram atât de slăbită de forță ( am avut un travaliu intens de la început până la sfârșit). Momentul în care soțul mi-a dat fetița a fost magic : 2 oameni dragi mie erau lângă mine.
Ochii ei mă căutau și mânuțele ei îmi atingeu corpul. Era reală, nu mai era acolo în burtică, era lângă mine, un nou capitol din viață me începea. 9 luni se terminaseră și deodată totul era real, eram MAMĂ, da aveam un copil, o puteam atinge, îi puteam povesti cât am așteptat-o, cât am dorit-o. Și da am reușit cu un singur ovar și trompă să duc o sarcină până la sfârșit când doctorii din România nu mi-au dat nicio șansa să o pot duce până la sfârșit fără tratament. Să va zic cât m-au stresat aceste cuvinte?! Că la orice durere deja eram sigură că pierd sarcina.
Moașele mi-au arătat cum să o țin la sân și după vreo 10 minute au luat-o să o cântărească și să o verifice. Am avut noroc să nasc într-o țara deschisă la nou, care susține alăptarea din prima clipă de viață a bebelușului. Bubulina mea nu a mai plecat de lângă mine de atunci, împreună am mers în cameră rezervată pentru noi 3. A fost cea mai frumoasă noapte: o auzeam cum respiră, cum gângurea, o luăm ușor și o puneam la sân.
Da eram speriată că nu se sătura , că parcă prea plânge că nu e bun laptele însă aici în Berlin nu există noțiunea de lapte praf decât în situații critice și nu din primele zile de viață ale bebelului. Aici există centre unde mămicile donează laptele pentru cele care nu au. Asistentele mă încurajau, îmi arătau ce să fac, însă în primele zile Iulia a pierdut destul de mult în greutate, nu mânca, refuza sânul plângea aproape în continuu . Asistentele au hotărât să mă pompez și să-i dau lăpticul în biberon o noapte. Off și din acea noapte a început coșmarul meu de aproape 2 luni. M-am chinuit cu moașa și cu soțul să o reobișnuiesc la sân. Deja eram pregătită pihic să sterilizez biberoane și să mă pompez un an. Plângeam lângă ea, îmi era ciudă că mă împinge cu mânuțele, simțeam că pierd lupta asta. Dar Dumnezeu m-a încurajat și am avut noroc de un soț mai luptător că mine care mi-a dat forță, care venea seara de la muncă și stătea lângă mine cu orele și mi-o punea la sân și îi vorbea. Am reușit împreună după aproape 2 luni să o reobișnuim să stea la sân. Am plâns enorm în ziua în care nu s-a mai oprit din mâncat la sân. Am plâns de fericire că am câștigat lupta, că nu am renunțat. Acuma avem 8 luni și jumătate și păpăm lăptic oriunde și oricând. Ador să-mi hrănesc fetița cu lăptic, iar dacă aș locui în România aș susține ferm alăptarea în public.
De Paula Savin, mămica Iuliei
Niciun comentariu on "Despre naștere și alăptare – atunci când și tatăl este implicat"