Trebuie să recunosc că mă bântuie din ce în ce mai mult imaginea idilică din filme a unui copil căruia îi citești seara o poveste-două, apoi îl pupi pe frunte, după care ți se cuibărește drăgăstos în brațe și trece liniștit în lumea viselor. Desigur că realitatea bate filmul și ritualul de adormire poate să dureze în cazul nostru și peste două ore. Nu, nu o să vă dau rețete minune de adormit copiii agitați, curioși și exploratori, o să vă povestesc doar cum decurge acest ritual în cazul nostru.
Pișcoțel a fost întotdeauna certat cu somnul, deoarece a avut și are multe de descoperit și acum la aproape trei ani și cred că i se pare că pierde mult timp dormind.
Începând cu ora 20.00 seara, ne pregătim sufletește pentru a merge la somn. Îl anunț că ne apropiem de final cu joaca, că urmează ritualul de somn. Încet încet strângem jucăriile, își bea laptele, își mai amintește de una de alta, se ia iar cu joaca. Până la urmă, cu chiu cu vai, reușim să intrăm în baie, își spală dinții, apoi un duș scurt. Durează ceva până ne îmbrăcăm în pijama, căci îl apucă iarăși cheful de joacă golaș prin pat. Râdem, ne îmbrățișăm, pupăm etc. Apoi ochiul meu vigilent verifică dacă n-a mai rămas vreo mașinuță bine ascunsă prin vreun cotlon al camerei, care să se transforme ulterior în mărul discordiei.
Ne așezăm în sfârșit în pat, îmbrățișați cu cele 2-3 cărți lângă noi. De obicei, le alege pe aceleași: cartea cu trenul, cu mașinile. A avut o perioadă cu Școala urșilor, îi plăcea partea cu ursuleții care plâng după mama lor, moment în care mă lua în brațe și mă privea drăgăstos. În ultimul timp, la sugestia mea să mai schimbăm cărțile, am mai citit și Hoinari prin anotimpuri sau cartea Așteptând un frățior sau o surioară, cu ajutorul căreia ne pregătim pentru venirea Fetiței.
Pe mine, pe la a doua carte mă ia deja somnul și visez deja să pot dormi în liniște, fără să primesc degete în ochi, nas sau urechi, înghionteli și picioare. Dar momentul acela e departe și nu trece mult și îmi zboară orice urmă de somn, căci planurile lui Pișcoțel sunt diferite de ale mele.
Așadar imediat ce închidem cărțile începe distracția:
-Nu stingem lumina.
-Bine, nu o stingem. Dar nu ai vrea totuși să pornim stelele?
-Nu, nu vreau. Vreau lumina.
Nu trece nici un minut și…:
-Vreau apă.
După ce bea, nu trec cinci minute și…:
-Vreau iarăși apă.
Apoi, când speri că în sfârșit setea este astâmpărată și te rogi să nu-și mai amintească că mai vrea lapte sau banane (și te bucuri că are încă noaptea pamperși, că altfel sigur i-ar trebui și la baie):
-Mai vreau să mai citim o data cartea cu mașini.
După ce citim din două în două pagini cartea, iar nervii mei încep să danseze, îi spun totuși cu glas drăgăstos:
– Puiuț, hai să te țin în brațe și să dormim. Mie îmi este atât de somn!
Îl iau în brațe, dar nu reușește să stea mai mult de două minute, se întoarce către fața mea și îmi analizează pentru a mia oară cu o curiozitate inocentă (de parcă atunci le-ar descoperi: aluna, ochii, nasul, buzele etc.) Nu știu de ce, poate pentru că îmi sare somnul, deja deranjat de lumina veiozei sau de vorbăria și agitația lui Pișcoțel, dar simt că deja visez că ajunge la facultate și să pot și eu dormi în voie, timp în care el va mângăia fața altor fete înainte să adoarmă.
Mă întorc pe partea cealaltă, sperând că se va liniști. Se cațără pe mine și se distrează în timp ce eu încerc să-l dau jos și să-l rog pentru a mia oară să închidă ochii și să încerce să adoarmă. Apoi încep picioarele neliniștite (m-o moșteni pe mine, eu sufăr de acest sindrom, accentuat acum în sarcină, fapt ce îmi sporește dificultatea de a sta nemișcată până adoarme minunea) și începe să mă lovească, deși știe că nu are voie. Din nou se amuză și mă întreabă unde să-și pună picioarele, în timp ce le pune pe mine. Se plictisește și de acest joc după vreo 10 minute. Cum simte că ar putea adormi, se ridică brusc în picioare și își mai găsește ceva de făcut. Eu fierb de-a dreptul, pentru că deja a trecut o oră, nu pot nici dormi, nici face nimic, enumăr în gând câte treburi mai am, mă gândesc cum reușesc celelalte mame să-și adoarmă în liniște și rapid copilul, îmi promit că voi mai studia problema. În plus, a doua zi de dimineață trebuie să se trezească pentru a merge la grădiniță și nu ar strica să fie odihnit.
Până să izbucnesc într-o criză de nervi, simt că deja nu se mai foiește prin pat, respirația devine mai greoaie și în sfârșit ochii se închid.
Victorie! Îi mai dau un pupic, acum pare un îngeraș, ce doarme așa de linișit încât uit că a doua zi o voi lua de la capăt!
Dacă v-a plăcut acest articol și dacă îl considerați util, m-aș bucura dacă l-ați aprecia cu un like sau dacă l-ați distribui mai departe. Pentru ultimele articole urmăriți pagina mea de Facebook sau de Instagram.
