Era în vara lui… Chiar așa, în ce an oi fi avut eu doi ani jumătate? Un pic mai puțin decât are fiica mea în prezent. Mă întreb uneori ce amintiri li se vor mai păstra copiilor mei și care va fi cea mai veche. Pentru că, cea mai veche amintire, care îmi apare foarte clar, datează din vara, în care aveam doi ani și jumătate. Este adevărat că bunica și acum o povestește oricui vrea să știe ceva despre mine copil (sau nu vrea, ea oricum o povestește). Poate și de aceea, poate și pentru că reflectă ceva din personalitatea mea, amintirea de la doi ani și jumătate îmi este vie încă.
Eram pe plajă la Techirghiol cu bunica și cu sora ei. În copilărie, am mers mult la Techirghiol sau la nămol, la Eforie Sud. Bazinele cu nămol negru…Mă fascina nămolul acela negru, mai întâi vâscos, care apoi se usca și crăpa pe piele. Îmi amintesc și acum senzația aceea, de parcă ceva te strângea pe picioare și pe mâini. Mai ales la încheieturi. Și bunica îmi spunea că este sănătos așa. Și mă bucuram când mă strângea așa, pentru că mă gândeam că îmi va face bine și mie.
Era o zi ca oricare alta la plajă. Văd aievea firicele din apa albastră a lacului Techirghiol. Și plaja cu nisip galben auriu, înfierbântată de razele soarelui.
Nu știu cât om fi stat acolo, cert este că mă plictisisem. Voiam acasă. Nimeni nu mă asculta, pentru că, probabil, nu își făcuseră întreg tratamentul. Am tot repetat: „Vreau acasă”. „O să plec”. Dar cine bagă în seamă vorbele unui copil de doi ani și jumătate. Bunica și mătușa au mers să se ungă cu tămăduitorul nămol. Eu mi-am luat rochița roșie cu floricele, m-am încălțat și am pornit încet, încet către ieșire. O fetiță blondă, cu părul scurt, cu ochii albaștri a ieșit pe poarta plajei, cu mâinile în buzunarele rochiței sale roșii cu floricele. Nimănui nu i s-a părut ciudat că o fetiță iese singură. Era multă lume în jur. Am trecut liniștita printre mulțimea de oameni. Am privit în jur, curioasă, de parcă mi-aș fi dorit să întipăresc undeva totul. Pe partea stângă era roata acea mare, la care îmi plăcea să mă uit ,atunci când se învârtea. I-am aruncat o privire și mi-am continuat drumul. Puțin mai în față, era strada. Eram foarte sigură pe mine. Ar fi trebuie să o traversez, apoi să merg spre stânga, pe o altă stradă și, acolo, se afla gazda noastră. Știam că nu este departe și cunoșteam foarte bine drumul.
Nu am apucat, însă, să ajung prea departe. O voce agitată m-a oprit: „Liza, Lizuca!” M-am întors, era bunica, care abia își venea în simțiri. Avea un capod pe care și-l trăsese, în grabă, peste nămolul pe jumătate uscat.
„De ce ai plecat?”
„Eu am spus că plec. Acasă.”
Nu trecuse mult și observaseră lipsa mea. Întrebaseră în dreapta și în stânga dacă nu văzuse cineva o fetiță blondă de nici un metru. Întrebaseră oamenii de pe plajă, femeia care tăia bilete.
Se întrebau atunci unde mergeam. Eu eram sigură că aș fi ajuns cu bine la cazare, pentru că știam drumul. Hotărâtă și încăpățânată, cam cum e micuța mea acuma. Tot mică, blondă și cu ochi albaștri…
Care este cea mai veche amintire a voastră?
Acest articol a fost scris ca urmare a cursului de scriere creativă, ținut de Iulian Tănase în Brașov. Grupa care a participat la acest curs a fost așa de faină, încât am hotărât să repetăm experiența scrisului, să ne dăm teme și să scriem, apoi să ne citim una pe alta.
Sursa foto: Pixels
