Viața cu doi copii

13252 2

Întotdeauna mi-am imaginat că voi avea doi copii. Nu știu de ce, nici măcar nu eram înnebunită după ideea de a avea copii. Îmi ajungeau copiii de la școală, care îmi umpleau viața și sufletul. Apoi am avut un copil, care a răsturnat universul meu, care l-a înflorit și care l-a transformat în cel mai minunat mod posibil. Și, fără să mă mai gândesc la clișeul trecutului în care îmi imaginam doi copii fără a ști de ce, m-am trezit că îmi doresc sincer încă un omuleț care să ne bucure și care să ne mănânce urechile.

Primii ani cu Pișcoțel au fost frumoși, dar dificili. În general, ne-am ocupat doar noi de el, fără ajutor, copleșiți câteodată de rolul de părinte. A plâns mult, a dormit prost. Cu toate astea, când Pișcoțel a mai crescut puțin și am început și noi să mai înțelegem câte ceva din viața fără copil, ne-am hotărât că ar fi momentul pentru un alt pui de om. (Despre avantajele diferenței de trei ani între frați, am scris aici.)

Am avut mari emoții în ceea ce-l privea pe primul născut, căci a fost întotdeauna foarte atașat de mine. L-am pregătit cum ne-am priceput mai bine (cu fotografii de când era mic, cu explicații, cu cărți și cu jocuri simbolice).

Dar totul a fost neașteptat de bine. Și-a acceptat surioara și și-a manifestat deseori iubirea față de ea, deși nu i-am cerut niciodată asta. Când Fetița a mai crescut, au început să interacționeze. Mă topeam cu totul când vedeam cum ea îl caută cu privirea, iar el vine să o îmbrățișeze. Când dimineața, ea era primul lui gând, iar el primul ei zâmbet. Cum el îi citea povești și îi povestea ce vor face ei împreună când ea va crește mare. Cum mă chema când plângea să îmi spună să îi dau țiți că îi este foame.

Cu toate astea, știu că a suferit, că a fost confuz cu privire la sentimentele sale față de ea. Că i-a fost greu să împartă privilegiul iubirii și atenția noastră, a tuturor, cu o altă ființă. Că nu i-au picat bine aprecierile celor din jur referitoare la cât de frumoasă, drăgălașă etc. este bebelușa. Uneori nu a dorit să mai meargă la grădiniță, alteori a trântit jucării în timp ce o alăptam. În anumite momente o trezea când o culcam sau făcea gălăgie, deși îl rugasem să nu o facă. Câteva luni bune a regresat, voia să îl tratăm ca pe un bebeluș. Atunci l-am drăgălit așa cum își dorea: „Îmm, ce bebeloi are mama! Vino aici, bebeloiule să te pap. Uite, ce fălcuțe drăgălașe are bebeloiul ăsta mare. Eiii, dar uite bebeloiul ăsta are și dinți cu care mănâncă ciocolată!” (am validat nevoia lui de bebelușeală, accentuând totuși avantajele de a fi mai mare). Am revenit la pamperși și de multe ori făcea pe el, deși ar fi putut să folosească olița.

Au fost zile când mi-am pierdut zenul, zile când sufeream că nu le pot împlini la amândoi nevoile.

Când am observat că este supărat, i-am validat tristețea și am acceptat revărsarea sănătoasă a lacrimilor care îi spălau chipul îndurerat. Am petrecut timp de joacă numai cu el, i-am reconfirmat faptul că este băiețelul meu iubit și special și că nimeni nu îi va lua asta niciodată.

Acum, la un an și trei luni ale Fetiței este mult mai bine. Chiar dacă ea este în etapa explorării, când îi strică jocul, el rareori se enervează cu adevărat pe ea. Ea plânge mai puțin decât o făcea el la vârsta ei, nu mă solicită la fel. Dacă fratele ei este acasă, ea este mereu lângă el. De multe ori , el o implică în jocurile lui și pentru puțin timp eu pot face treabă la bucătărie. Dacă ea se urcă pe ceva, merge la priză sau pune mâna pe un obiect nepermis, Pișcoțel mă strigă de îndată. Atunci când el îi ea o jucărie ei (se întâmplă des să îi trebuiască jucăria cu care ea se joacă), îi oferă altceva în schimb. Îi ia deja apărarea în cazul în care un alt copil îi smulge vreo jucărie din mână, are grijă ca nimeni să nu îi ofere vreun aliment interzis (știe ce are voie să mănânce și ce nu).

Mă bucur și că putem refolosi anumite haine, jucării sau obiecte pentru copii. Este mai distractiv să ne jucăm cu toții, timpul trece mai plăcut, râdem mai mult decât când Pișcoțel era singurul copil. Iar acum, cu zilele astea geroase, cu timpul petrecut în casă, a fost o încântare să îi văd cum se joacă împreună fără să mai cautăm alți tovarăși de joacă pentru cel mare. A avea doi copii este o experiență împlinitoare, care îți dă un sentiment de „acasă”,  te face să te simți complet.

Cu toate că viața cu doi copii, e uneori o mare agitată, la al doilea copil, totul este mult mai ușor și mai intens decât a fost cu primul, deși, acum, să ai un singur copil mi se pare floare la ureche. E adevărat că în prezent am și ajutoare mai multe, că mă organizez mai bine și știu unde să caut informația atunci când mă lovesc de situații grele. Acum nu mă mai simt într-un labirint, sunt mult la relaxată și jucăușă, iar această atitudine mă ajută mult să păstrez o relație bună cu copiii mei. În fiecare zi mai fac câte un pas mic și mai pun o cărămidă către consolidarea legăturii dintre ei. Căci, „ Prietenia de frate este, în primul rand, pacea reciprocă și zborul spiritului pe deasupra amănuntelor vulgare. ”– Antoine de Saint-Exupery

De Eliza Biro

 

Total 10 Votes
0

Tell us how can we improve this post?

+ = Verify Human or Spambot ?

About The Author