Primul an din viața puiului de om este magic. Părinții sunt ca într-o vrajă, nu se mai satură să își privească și să își drăgălească minunea. Se îmbată cu mirosul lui, se privesc ochi în ochi, își zâmbesc și petrec ore întregi în dulci îngânări. Nu și-l pot imagina pe adorabilul drăgălaș tăvălindu-se în supermarchet, spunând „Nu” sau punându-și olița în cap. În primul an, bebelușii sunt ușor de calmat, se conectează rapid cu părinții lor
Odată ce copilul iese din bebelușeală și trece îl al doilea an, părinții se lovesc de o altă realitate. Deliciosul lor bebeluș, care zâmbea din pătuț, care se lăsa mângâiat, pupăcit, masat se transformă într-un mic terorist.
Deodată li se pare că nu își mai recunosc odorul, care nu se mai lasă schimbat sau îmbrăcat cu ușurință. Li se pare că cineva le-a schimbat puiul sau că acesta s-a transformat peste noapte.
Începe să facă tantrumuri, să fie mârăit, nimic nu-i mai este pe plac, face lucruri interzise, deși i se repetă zilnic ce nu are voie, se cațără, reorganizează dulapurile, verifică prizele etc. De ex. Fiică-mea la un an și trei luni este pasionată de prize, de peria de la wc, de aruncat obiecte în wc, de cățărat pe mobile, de tras totul de pe masă etc. Refuză să o îmbrac uneori, să îi schimb pamparsul, să poarte babețică etc.
Perioada între un an și aproape doi ani, mi s-a părut cea mai dificilă și provocatoare etapă și în viața fiului meu. Afară mergea doar în direcția în care dorea el, mă uitam cu invidie la părinții care mergeau cu copiii de mână. Nu mai stătea în cărucior și nu accepta nici manduca. Voia să facă totul singur: să mănânce, să se îmbrace. Culcatul la prânz a devenit un coșmar. Era mereu obosit, pentru că nu se odihnea cum trebuie și plângea foarte mult.
Negativismul este o caracteristică a acestei perioade. „Nu, nu, nu” se poate auzi clar și răspicat din gura copiilor cu vârste între un an și trei luni și doi ani jumătate. Nervii părinților sunt din plin puși la încercare, cei mici fiind considerați adesea încăpățânați, necooperanți, inflexibili și predispuși crizelor de furie
De ce?
Această etapă este una a salturilor intelectale, a achizițiilor, dar și a frustrărilor. Au o mulțime de interdicții, nu au abilitatea de a face tot ce își doresc, Personalitatea începe să se manifeste. O mulțime de informații noi îi bombardează, sunt nevoiți să învețe reguli diverse. Sunt purtați pe sus dintr-o parte în alta, grăbiți de multe ori să țină pasul cu adulții. Îi deranjează limitările, vor să facă lucruri singuri, să fie autonomi.
Ce este de făcut?
- Trebuie să înțelegem particularitățile acestei etape și să nu ne creăm așteptări prea mari de la copil. De pildă, nu ne putem aştepta de la copiii mici (sub 2 ani) să înveţe să respecte regulile casei, deoarece ei nu sunt capabili să înţeleagă conceptul unei reguli.
- Să nu punem presiune pe copil să răspundă cerințelor noastre sau să își dezvolte anumite abilități dacă nu este pregătit.
- Noi, părinții, trebuie să le oferim informaţiile de care au nevoie ca să poată să trăiască în siguranţă şi fericiţi în societatea noastră. De ex. acum copiii învață că este periculos să iasă în stradă că mașinile circulă cu viteză sau că o cană se poate sparge etc.
- Să avem răbdare și să explicăm de câte ori este necesar orice informație nouă, orice limită și interdicție.
- Limitele este bine să fie puține, preferabil ar fi ca spațiul să fie securizat și cât mai potrivit pentru un copil care explorează.
- Observăm nevoile copilului într-un anumit moment și venim în întâmpinarea lor. Dacă de ex. copilul este preocupat de joaca cu apă, îi oferim o modalitatea să își satisfacă această nevoie. Îl ducem în baie și îi punem într-un vas apă. Dacă se joacă cu niște foi importante, îi oferim ziare vechi pe care le poate rupe.
- Oferim propriul exemplu când transmitem o informație : ex. Arătăm copilului cum să mângâie un câine în mod corespunzător.
- Nu oferim prea multe alternative, pentru că ar putea deveni confuz. Ex. Alegi tricoul verde sau pe cel roșu?
- Nu formulăm cerința pe un ton interogativ, ci pe unul imperativ. În loc de „Vrei să te culci acum? ” vom spune: „Acum ne pregătim de culcare!”
Atunci când apar conflictele cu copil trebuie să avem în vedere vârsta sa, să ne întrebăm dacă este capabil să înțeleagă cereri sau interdicții sau să își amintească anumite reguli. Apoi este necesar un moment de introspecție în care să reflectăm la etapa în care se află copilul, ce conflicte avem cu acesta și ce sentimente ne trezește ceea ce face sau nu face. Ce însemnătate are pentru noi un anumit comportament al copilului și de ce credem că este atât de important. Odată ce micuții înaintează în vârstă, ei își schimbă comportamentul, putem reevalua anumite limite, reguli sau strategii de a-i face să coopereze.
Ceea ce este de reținut despre această etapă este că cei mici nu vă manipulează, nu se joacă cu nervii voștri, nu o fac special. Nu trebuie să vă fie teamă că pierdeți controlul și că bebelușul ca deveni un răsfățat. Înțelegându-i, îi veți învăța să fie și ei cu timpul empatici la nevoile altora. În plus această etapă este una benefică pentru dezvoltarea sănătoasă a copiilor.
De aceea, trebuie să vă înarmați cu multă răbdare și să fiți lângă copil în mod conștient pentru a-l ajuta să depășească cu bine această perioadă, cu cât mai puține frustrări.
Voi cum ați depășit această etapă? Ce strategii ați abordat?
de Eliza Biro
