Prin păienjenișul sistemelor de purtare a bebelușilor sau despre cum am ales manduca

Când am rămas însărcinată, principala mea problemă a fost cum ne vom deplasa cu bebe în mijloacele de transport în comun, noi  neavând mașină. Apoi am primit un port-bebe clasic de la Chicco și am fost foarte încântată că am găsit soluția. Mă și vedeam purtându-l în acel marsupiu peste tot pe bebe. Mai primisem vreo două marsupii folosite, modele mai vechi, dar acesta mi se părea mult peste ele.

Când am rămas acasă în concediu prenatal, îmi petreceam mult timp pe canapea, cu laptopul în brațe și citind tot felul de articole despre bebeluși. De la un site la altul, de la un forum la altul, am ajuns la un articol despre sisteme de purtat bebeluși. Nu mare mi-a fost uimirea să aflu că marsupiul meu, de care eram foarte mândră, nu era tocmai cel mai indicat pentru copii. M-am gândit că undeva trebuie să fie strecurată vreo greșeală. Probabil că era vorba despre alte marsupii în care copilul nu stătea bine, în niciun caz nu putea fi al meu cel prost. Am tot căutat poze, dar tot nu sesizam diferența. Toate prietenele mele cu copilași de 2-3 ani folosiseră același tip de marsupiu ca cel pe care-l aveam eu. O singură dată fusese vorba în grupul nostru  de prieteni să-i luăm o eșarfă port-bebe unei prietene care tocmai născuse. Dar ideea fusese abandonată repede, fără a fi aprofundată.

Așa că tot răscolind internetul am aflat că există slinguri, wrapuri, mei-tai, manduca etc. Au început să ma ia durerile de cap tot încercând să sesizez diferențele. Erau zeci de modele, unele erau pentru primele luni de viață ale bebelului, altele de la 6 luni, unele cereau mai multă îndemânare la utilizare, altele mai puțină, unele erau mai ieftine, altele mai scumpe. Când credeam că am înțeles fiecare model în parte, îmi dădeam de fapt seama că tot nu știam nimic despre aceste sisteme de purtare. Cum răbdarea nu e punctul meu forte, am abandonat repede ideea de a studia piața de dispozitive de purtat. În plus mi s-au părut scumpe și m-am gândit că oricum  vom avea multe alte priorități. Cu siguranță se făcea prea multă reclamă și toate acestea făceau parte din bine-cunoscuta industrie pentru copii care urmărește doar să ia ochii părinților cu produse care mai de care mai interesante, dar nu neapărat și utile. Și aveam deja un cărucior și ocazional am fi putut apela la marsupiul nostru clasic. Am citit eu că poziția bebelușului nu este comodă în acesta, că nu stau picioarele în M, dar mi-am zis că nu-l voi folosi mult timp. Așadar mi-am liniștit conștiința și mi-am îndreptat atenția spre celelalte obiecte aflate pe lista necesităților pentru primele luni. Pentru a mă convinge mai bine că am făcut alegerea corectă am răscolit toate forumurile în căutarea altor mămici care s-au descurcat cu marsupii ca al meu.

Totuși, undeva în suflet mi-a rămas gândul la unul dintre diversele sisteme de purtare, și anume manduca. Era un gând fără speranță, având în vedere prețul mult prea ridicat al acesteia.

După ce-am născut, la finele lunii ianuarie și a venit momentul să ieșim cu copilul afară, mi-am dat seama cât de greu îmi va fi să mă deplasez cu căruciorul în autobuz, tren etc. Într-o zi, în timp ce mă plimbam prin cartier, am văzut o mămică cu un bebe mic în manduca. Recunosc că am simțit cum mă mușcă invidia și vechea dorință mi-a încolțit în suflet. Nu puteam să mă mint în continuare. Era clar că manduca nu se putea compara cu marsupiul meu. Dar tot mi se părea un moft la ce preț avea. Așa că m-am înarmat cu răbdare și am început să citesc din nou despre celelalte posibilități de purtare pentru a vedea ceva mai ieftin care să mi se potrivească. Căutam ceva în care poziția lui bebe să fie una confortabilă și corectă, așa că am început din nou să analizez toate variantele.

Am început cu slingurile. Primul despre care am citit a fost slingul cu inele, cea mai populară eșarfă, care poate fi purtată de la naștere până la aproximativ 20 de kilograme. Este o bucată de material prevăzută la capăt cu un set de inele cu rol de reglaj. Este ideal pentru copii, deoarece se mulează pe spatele, pe fundul și picioarele bebelușului, susținând poziția fiziologică corectă a acestuia. Poate fi purtat în față, burtică pe burtică sau pe șold, cu picioarele înăuntru sau în afară și permite o alăptare discretă. Mi s-a părut interesant că poate fi purtat și în casă și în același timp mâinile sunt libere pentru treburile casnice. Următorul a fost slingul fix care arată ca un pounch. Avantajele sunt că poate fi folosit de la naștere, că este ușor și rapid de folosit. Mi s-a părut tentant că nu necesită niciun reglaj, că se poate manevra ușor și copilul nu va urla prea mult până este așezat în poziția corespunzătoare și că poate fi purtat până ce copilul crește mai mare și este mai activ și mai curios, dorind să descopere lumea. Problema este că în fiecare etapă din viața bebelușului, acesta nu poate sta decât în câte o poziție: în primele 4-6 săptămâni semiînclinat, butică pe burtică de la 2-4 luni și după 4 luni pe șold. De asemenea, fiind pe mărimi, nu poate fi purtat și de alți membri ai familiei, iar după un an mi se pare dificil de utilizat, deoarece copilul trebuie ridicat deasupra slingului.

În ceea ce mă privește, wrapul țesut a ieșit imediat din discuție. Deși pare cool să-ți porți copilul așa, cum nu stau bine nici la capitolul îndemânare, mie mi se pare imposibil să învăț cum se realizează legăturile pentru o poziționare a copilului în wrap. Un plus față de sling ar fi faptul că greutatea se poate distribui pe ambii umeri, în funcție de felul legăturii alese. Teoretic, wrapul poate fi purtat de ambii părinți până ce copilul este mai mare, dar după părerea mea, când acesta crește nu va mai avea răbdare să aștepte ca să fie înfășurat. Mai ușor de utilizat mie îmi pare wrapul elastic, care este ideal pentru mame stângace și începătoare ca mine, deoarece se leagă fără bebeluș, acesta fiind așezat la final, când totul este pregătit. Dar faptul că după 9-10 kg, wrapul elastic devine impracticabil m-a făcut să renunț și la această variantă. (De fapt, după ce l-am văzut la o mămică cu un pui de o săptămână înăuntru m-am îndrăgostit iremediabil de acesta și cu siguranță la bebe 2 va fi primul pe wish listul meu, deoarece pentru Pișcoțel este prea târziu)

M-am hotărât  că niciuna dintre aceste eșarfe nu mi se potrivesc dintr-un motiv sau altul așa că am trecut la următorul nivel și anume Mei-Taiurile și SSC-urile  (Soft Structured Carriers) care pentru mine par mult mai confortabile. Mei-Taiul dispune de o centură în talie și de două bretele foarte late pentru umeri, poate fi folosit și de alți membri ai familiei și merge  utilizat și pe distanțe mai lungi, dar dezavantajul este că nu poate fi folosit decât după 6 luni. La fel și marsupiul Luna, care este un un port-bebe ergonomic, un fel de Mei-Tai cu catarame. Pare ușor de pus și de scos, iar copilul poate fi purtat atât în față, cât și în spate. La fel ca Mei-Tai-ul, Luna se utilizează după 6 luni. Din categoria SSC-urilor care m-au fascinat pe mine fac parte Marsupiu Plus, Manduca, Boba, Ergo, Bondolino, Beco, Kinderpack etc. M-am hotărât să aleg unul dintre acestea, deoarece mi se par cele mai complexe. În plus, îmi doream un dispozitiv în care să-l port pe bebe de la naștere (al meu avea deja 2 luni) și până pe la 2 ani, la nevoie să pot alăpta discret, să fie confortabil și sănătos și pentru mine și pentru bebe. Am studiat un week-end întreg fiecare variantă, am citit toate părerile de pe forumuri, m-am înscris chiar într-o comunitate cu acest specific pe facebook, am stat de vorbă cu purtătoare de asemenea marsupii, în concluzie am devenit expertă în SSC-uri și i-am înnebunit pe toți din jurul meu. Decizia a fost dificil de luat, deoarece toate au cam același preț și cam aceleași proprietăți, diferențele ținând de nuanțe. În general aceste SSC-uri sunt realizate din materiale de calitate, sunt gândite pentru ca bebe să poată fi purtat de la 3.5 kg până la 15-20 de kg, poziția fiziologică ”M” (broscuța), sunt ușor de montat, greutatea se repartizează în mod egal pe ambii umeri. Într-un final, m-am oprit la manduca și boba și am studiat diferențele. Plusurile manducăi sunt: faptul că poate fi purtată și pe șold, că bretele se pot pune și în X, că are un insert pentru nou-născuți. În schimb boba are un suport pentru picioare, care poate fi folosit atunci când copilul este mai mare, agăţătoare pe umeri, adică nişte cureluşe care se pot închide cu capse și care ajută ca poşeta sau geanta să fie ținută în siguranţă pe umăr, 3 buzunare, glugă detașabilă. Deoarece încă întâmpinam greutăți în a mă hotărî am stabilit cu o posesoare de boba și una de manduca din orașul meu să ne întâlnim să-mi ofere spre testare port-bebe-urile lor. Dar, nu am mai avut răbdare, și cum și soțul dorea manduca, si era și prima mea dragoste și întâmplător avea și o reducere de primăvară, am considerat asta a fi un semn. Am avut noroc, deoarece am găsit și culoarea pe care ne-o doream și de atunci, de câte ori avem ocazia ne purtăm bebelul în manduca spre uimirea unora și admirația altora. Deși ne place manduca, există momente în care folosim și căruciorul cu succes atunci când mergem la plimbarea zilnică prin parc (iar copilul pare mulțumit, doarme foarte bine), la cumpărături (căruciorul e ideal pentru căratul micilor cumpărături).

Pentru noi, manduca a fost alegerea ideală și s-a dovedit ideală în călătorii, în mijloacele de transport, pe munte sau în locuri inaccesibile căruciorului. În plus este un adevărat somnifer pentru piticul nostru. Câteodată este de folos și pentru a duce la bun sfârșit micile treburi casnice. Ca să nu mai vorbesc de fericirea de a ține copilul lipit de tine, de a-i simți bătăile inimii și respirația atât de aproape. Purtarea copilului mi se pare acum modul natural de a stabili legătura cu puiul de om, al cărui singur reper în primii ani de viață suntem noi, părinții lui. Și unde îi este acestuia mai bine, dacă nu la pieptul mamei lui? Voi de ce dispozitiv de purtare v-ați îndrăgostit?