Prima săptămână din viața lui Pișcoțel

După 4 zile de stat în spital, a venit în sfârșit mult așteptata zi de luni în care trebuia să părăsim spitalul. După alergătura în spital după certificatul constatator, a urmat așteptarea cu înfrigurare a acceptului medicului neonatolog să părăsim spitalul. Din fericire medicul a spus că Pișcoțel era pregătit să meargă acasă dacă și eu eram. Eram foarte agitată, mândră că-mi voi duce pruncul acasă, emoționată la gândul întâlnirii lui cu tatăl său, stresată de cum mă voi descurca singură cu el. Mi se părea că nu știu nimic despre cum să îl hrănesc, cât lapte trebuie să bea, cum să-l schimb, să-l îmbrac, despre cum să-l îngrijesc etc. Mii de întrebări îmi străbăteau mintea, dar dorința de a părăsi spitalul era mai puternică decât toate dilemele mele.

După șpaga de rigoare dată unei infirmiere, am reușit să-mi duc soțul în rezervă pentru a mă ajuta ulterior cu căratul bagajului, apoi am plecat să rezolv cu actele de externare și să-mi iau copilul.

În sfârșit la ora 13.40 eram gata să părăsim spitalul și să începem o nouă aventură. Pișcoțel s-a smiorcăit puțin în brațele tatălui emoționat și speriat că trebuie să rămână singur cu fiu-său până ce eu mă schimbam. Afară ne aștepta nașul copilului cu mașina. Aerul de afară m-a tulburat puțin. Părea că intru într-o altă lume. Universul spitalului mi se impregnase așa de puternic în suflet, încât întâmpinam probleme de adaptare la mediul exterior.

Ajunși acasă, abia am avut timp să despachetez bagajele. Am intrat apoi în dormitorul pe care nu aveam să-l părăsesc în următoarele două zile. Aici toate lucrurile erau pregătite pentru bebeluș, așa cum eu le lăsasem înainte de a mă interna. Soțul făcuse casa lună și aranjase și el  cu multă dragoste lucrurile pentru sosirea noastră.

Stângaci, am început să-l dezbrăcăm pe bebe. Sub haine mi se înfățișa și mie pentru prima dată corpul lui firav, mâinile scheletice, degețelele subțiri cu unghii mari (niciodată nu mi-am imaginat că sugarii se pot naște cu unghii așa de mari), cu care se zgâria ritmic pe tot corpul. Nu știam în ce să-l îmbrac. Deși pregătisem o mulțime de haine, mi-am dar seama că nu erau potrivite pentru el. Fie erau prea mari, fie prea mici, prea groase sau prea subțiri. A durat ceva până m-am oprit la un body și o salopețică pe deasupra. Atunci am înțeles deodată de ce hainele cu capse sunt cele mai indicate pentru un bebeluș. Deoarece probabil îl bruscam cu mișcările noastre nu tocmai delicate, dar și simțindu-se în nesiguranță, Pișcoțel a început să urle. Eram surprinsă să-l aud manifestându-se astfel, deoarece pe perioada celor 3 zile petrecute în maternitate fusese cel mai cuminte, liniștit, leneș și somoros bebeluș. Urletele sale nu au încetat nici după ce  a fost schimbat și îmbrăcat. Cu unghiile sale mari se zgâria nervos pe față. Deja eram depășiți de situație. I-am dat să mânânce, l-am luat în brațe, dar imediat ce-l puneam în pătuțul său, urletele se întețeau. Spațiul din jurul său era diferit cu cel din pătuțul său din maternitate. Acesta fiind mai mare, nu mai avea reperele spațiale cunoscute de el și asta îi provoca angoasă și irascibilitate. L-am pus în patul mare, dar cu multă teamă, pentru că mi se părea că nu era un mediu steril pentru bebe și că nimic nu era suficient de curat pentru a intra în contact cu micuțul nostru. Aveam impresia că peste tot îl pândesc pericolele pe fiul meu. Deja începeam să devin o mamă paranoică. Se făcuse târziu și nu apucasem să mâncăm nimic. Într-un final, am mâncat pe rând câte ceva pentru a mai prinde puteri. Am reușit printre urlete să-mi fac și un duș. Eram deja epuizată și noaptea încă nu începuse. Mi se părea cea mai lungă zi din viața mea. Cu toate astea îl priveam pe micuț și ne minunam că este al nostru, că este atât  de frumos (bineînțeles că asemenea tuturor părinților odorul nostru era cel mai cel). Ne era drag ghemotocul viu, dar ne și speria. Ne gândeam cum ne vom descurca de acum înainte cu el, cum îl vom îngriji. Totul era o mare nebuloasă pentru noi. Bineînțeles că fiind în faza de acomodare, Bebelin se simțea nesigur, își descoperise mâinile și picioarele și mișcările lor neregulate îl umpleau de spaimă și îl făceau să țipe din toți rărunchii.

Orele treceau și nu avea niciun gând să adoarmă, deși era mort de oboseală. Țipetele îl epuizaseră și pe el și pe noi. Bineînțeles că nu am mai avut putere să-i facem baie, l-am pus între noi și îl luam pe rând în brațe. Cu teama de a nu-l strivi, am ațipit când unul, când celălalt. Prima noapte a fost una grea, plină de încărcătură emoțională și de agitație. Soțul meu a făcut potecă până la bucătărie sterilizând cele două biberoane cu care ne înarmaserăm și încălzind apă pentru laptele praf. Dimineața eram atât de obosiți și speriați de ce ne aștepta. Mi-am imaginat că așa vor arăta toate nopțile mele ever, m-am panicat că bebe nu a dormit în patul său și că avea să se învețe în patul nostru și în brațe. Mi-am dat seama că viața noastră linișită avea de acum un alt ritm. În loc să pun cafeaua pe foc, am pus copilul la sân, l-am schimbat. Nu am părăsit camera nici pentru a mânca. Ce să mai savurezi cafeaua în fața televizorului sau să navighezi liniștit pe internet. Am înghițit o cană de lapte cu cereale în timp ce legănam copilul și am sorbit câteva guri din cafeaua decofeinizată care nu mă ajuta cu nimic să-mi revin. Apoi am rămas singură cu micuțul, în timp ce soțul, bulversat și el de noaptea grea, a reusit să se adune puțin și să meargă să scoată certificatul de naștere al copilului cu care urma să meargă la medicul pediatru, la serviciu pentru zilele libere etc. Bineînțeles că nu am părăsit camera. Prin telefon mai ceream sfaturi de la prietenele mai experimentate, eram înconjurată de cărți, broșuri despre creșterea copiilor  etc. Mă simțeam pierdută, extrem de obosită, frustrată că nu puteam alăpta așa cum îmi doream. Aveam impresia că nu am lapte suficient, că nu-mi sunt canalele desfundate, că bebe nu dorea să stea decăt la un sân. Eram confuză de atâtea sfaturi și informații citite pe internet. În sfârșit am înțeles conceptul de depresie postpartum. În primul rând, presiunea celor din jur legată de alăptat coroborată cu teama de a fi incapabilă să-ți hrănești bebelușul natural, cu problemele care pot decurge de aici : angorjarea sânilor, mastita, furia laptelui etc. Apoi oboseala dusă până la epuizare, frustarea că nu ești o mamă suficient de bună pentru copilul tău, neputința de a mai face nimic altceva decât de a avea grijă de copil, dependența de ceilalți și pentru a cere un pahar de apă, toate le-am simțit în primele zile pe propria-mi piele. Depășită de situație, izbucneam în lacrimi din senin, pentru ca în următoarele 5 minute să mă gândesc la minunea mea și să mă simt vinovată că mă încearcă astfel de sentimente. Mă simțeam atât de vulnerabilă, trecând brusc de la extaz la agonie. Bineînțes că pentru mine călcâiul lui Ahile era problema alăptatului. Îmi doream enorm să-mi alăptez piticul și nu reușeam în totalitate. Dădeam vina pe asistentele din maternitate care nu numai că nu ne dăduseră niciun sfat și nu ne învățaseră nimic dacă nu insistam noi cu vreo nelămurile, ba unele chiar aveau o atitudine arogantă și superioară. În plus, m-am simțit total ghinionistă când am aflat că medicul pediatru nu avea timp să vină în acea săptămână să-l vadă pe pitic. Și eu îmi pusesem toată speranța în această vizită, aveam zeci de întrebări notate, vroiam să știu că totul este în regulă cu puiuțul nostru.

Aveam multe apeluri ratate, mesaje atât pe telefon, cât pe internet, nu aveam putere să vorbesc cu nimeni. Noua experiență pe care o trăiam mă copleșea. Nu știu cum a trecut și această zi. I-am făcut prima dată baie, eu cu soțul așa cum ne-am priceput. Mai stângaci, mai cu teamă, am reușit să-l spălăm puțin. Ne-am declarat mulțumiți de prima încercare. Noaptea a fost din nou una dificilă, deoarece Pișcoțel a început concertul cu care ne obișnuise în noaptea precedentă. Orele treceau și el nu avea niciun gând să doarmă. Soțul îi cumpărase un landou, pentru a nu-l strivi noaptea pe micuț. Nu știam de ce plânge. Am luat prin excludere toate posibilitățile : schimbat scutece, mâncat, temperatura prea scăzută sau prea ridicată, colicii. Bebelinul, într-un moment de isterie maximă, mi-a desfundat canalele de la sânul drept, așa că în tot răul exista și ceva bun. Eu căpătasem imunitate la urlete și după atâtea nopți nedormite am ațipit pe o margine de pat. Făceam cu schimbul când eu, când soțul, însă eu îmi cam pierdusem răbdarea și mă gândeam la ce mi-o fi trebuit copil și de ce nu fusesem mulțumită cu viața-mi liniștită dinainte. În mintea mea încolțea un ușor regret față de paradisul nostru pierdut.

Miercuri dimineața am făcut un pas înainte. Am părăsit dormitorul și am mers să explorăm un nou univers : sufrageria. L-am pus pe Pișcoțel în landou și ne-am mutat acolo. Brusc, starea mea de spirit s-a îmbunătățit puțin. Mă apăsau încă sentimentele și frustrările din ziua precedentă, însă parcă era o ușoară evoluție. Am dat drumul la televizor, mi-am diversificat puțin activitățile și mi-am lărgit spațiul de mișcare. Eram în continuare la dispoziția micuțului, mai aveam momente de slăbiciune și de îngrijorare. Nu eram obișnuită să nu am deloc timp pentru mine, eram total dependentă de Soțul meu, el însuși răvășit și copleșit de situație. El steriliza biberoanele, pregătea laptele praf, mâncarea pentru noi doi, alerga după cumpărături și alte probleme de rezolvat, îmi făcea ceaiul pentru lactație. Sufrageria a devenit și bucătărie, mâncam fie pe rând, fie când micuțul adormea. Tot atunci fugeam repede să bag o mașină de spălat, să întind rufe, să spăl vase sau să dau cu o mătură.

Pentru că aveam foarte multe întrebări fără răspuns, pentru că eram deosebit de stresată în legătură cu bebelinul, mi se părea nedrept că medicul pediatru nu și-a făcut timp să vină să ne vadă. Mi se părea o eternitate și mă panicam la gândul că aceasta ne va vizita doar săptămâna următoare. Așa că am pus mâna pe telefon și am sunat-o, cred că vocea mea panicată a făcut-o să-mi promită că trece peste două zile să-l vadă pe bebeluș. M-am mai liniștit. Starea mea de slăbiciune fizică, faptul că nu prea mâncasem, durerile din cauza epiziotomiei, iritația din acea zonă, oboseala, toate influențau starea mea emoțională și-mi accentuau vulnerabilitatea.

Aceste stări au continuat și joi, când viața noastră în trei a urmat același ritual. Diferența a fost că bebelinul a dormit prima noapte în pătuțul său, că noi ne-am intrat într-un oarecare ritm. Dimineața soțul aerisea sufrageria și mătura, ne mutam apoi cu copilul acolo, luam micul dejun și ne beam cafeaua decofeinizată, alăptam, iar apoi Pișcoțel adormea, iar eu făceam repede mici treburi prin casă, aeriseam și măturam în dormitor, puneam lucrurile la spălat etc. Am reînceput să intru pe internet și să răspund la câte un mesaj, iar dacă aveam puțin timp, la telefon. După-amiaza am încercat să dorm o oră. Seara au venit socrii și ne-au adus mâncare și au rămas puțin cu noi. Programul a continuat cu baia de seară, cu alăptatul și cu somnul.

Vineri în sfârșit a venit medicul pediatru. Nu m-a încântat foarte tare această întâlnire, nu mi s-a părut foarte profesionistă doamna doctor. La întrebarea mea la câte săptămâni aș putea să scot copilul din casă, m-a întrebat ce religie suntem. M-a șocat întrebarea venită din partea unui cadru medical, deoarece nu înțeleg rostul religiei într-o problemă medicală. Aș fi așteptat un răspuns documentat științific, partea mistică o cunoșteam deja și oricum nu sunt de acord cu faptul că nu trebuie să scoți un copil din casă dacă nu este botezat. Dar asta ar fi o altă problemă care poate fi dezbătută într-un alt articol însă. Am insistat să-l cântărească pe micuț. Pișcoțel era bine, însă nu luase în greutate, ba chiar scăzuse vreo 30 de grame. Nu era chiar grav, însă  s-a adăugat și asta la celelalte îngrijorări ale mele. În continuare aveam probleme cu alăpatatul, eram stresată că nu știam cât suge copilul, nu doream să ascult pe nimeni și să fac proba suptului pentru că știam că este doar un stres în plus, deoarece copilul suge diferit la fiecare masă și atunci rezultatul nu este concludent. Medicul mi-a lăsat impresia unui diletant și am fost foarte dezamăgită de prestația sa. Ne-am hotărât să nu ascultăm nimic din ce spune fără o documentare ulterioară.

Noaptea, Pișcoțel s-a jucat din nou cu nervii noștri și vreo 3 ore nu a dormit. Mă uitam la ceas cum se scurgeau orele și noi eram încă treji. Noroc că spre dimineață s-a calmat și noi am recuperat dormind până pe la 10.00 cu bebe între noi. Toată viața noastră era dată peste cap, totul era haotic. Mi-am dat seama că trecuse o săptămână și eu nu mă pieptenasem. De asemenea m-a izbit gândul că eu uitasem cu desăvârșire să-i calc hainele lui Pișcoțel. Le călcasem eu înainte să nasc, dar toată săptămâna am mai spălat și, în nebunia generală, am omis cu desăvârșire acest aspect important.

Duminică au venit din nou socrii cu mâncare și noi ne-am bucurat că s-a încheiat cea mai grea săptămână din viața noastră în trei. Prima săptămână cu bebe acasă a fost una extrem de dificilă, ale cărei coordonate au fost epuizarea fizică și psihică, nervii, stresul, lacrimile, durerile de sâni, de perineu, mulsul, panica, stările de leșin și de sfârșeală. Primele zile din viața lui Pișcoțel ne-au aruncat într-un vârtej haotic de noi senzații și experiențe. Dar dincolo de toate acestea, mândria că avem un baiețel atât de frumoș și drăgălaș, fericirea de a-l ține în brațe, uimirea continuă în fața acestei mici minuni, sentimentul stabilității unei familii reușeau să se impună în fața neplăcerilor cu care ne confruntam.