Cum reacționăm când copilul nostru face remarci nepotrivite în public? Cu cât vârsta copilului e mai mare, mai aproape de adolescență, cu atât ne aflăm într-o situație mai dificilă. Dacă este la o vârstă mică, penibilul situației este mai ușor de depășit, copilul trecând ca drăgălaș în sinceritatea reacțiilor sale. Transformând totul într-o glumă putem să ieșim basma curată.
Când copilul crește nu se mulțumește cu o singură remarcă, ci va continua nestingherit. Îți va ignora privirile mustrătoare, disperate pe alocuri, fie pentru că nu le pricepe sensul, fie pentru că nu vrea pur și simplu să tacă.
Cum îi explici că nu este frumos să vorbească despre anumite subiecte, tu care până acum, l-ai învățat să fie sincer? Este relativ fină granița între defectele de care este vinovată o persoană și cele de care nu este. Iar dacă este vinovată (miros neplăcut, păr murdar, haine șifonate, etc.) este util să-l îndemni să nu se exprime? De ce l-am educa să tolereze nesimțirea celor din jur? Fac o paranteză, pentru că asta îmi amintește de una dintre campaniile de curățenie desfășurate sub egida diferitelor organizații, când eu cu elevii curățam mizeria din straturile de flori, iar de la geamuri locatarii aruncau mucuri de țigări pe noi. Unul dintre elevii mei a întrebat atunci, pe bună dreptate, de ce trebuie să facă el curat după nespălatul acela. Așadar, de ce ai sfătui un copil să tacă în fața unui astfel de comportament? Până unde ține toleranța?
Pe de o parte, nu poți știrbi personalitatea copilului obligându-l să vorbească numai când și dacă îi dai tu voie, pe de altă parte nu-l poți lăsa să îndruge verzi și uscate. Indiferent de situație, cred că este o greșeală să-i faci observație într-un mod dur. A-i vorbi pe un ton aspru în public, a-l inferioriza în fața cunoscuților, mai rău, a striga la el, nu va da rezultate. O conversație acasă, la care să participe eventual ambii părinți, este mai eficientă pe termen lung, decât să-l pui la punct scurt, de dragul audienței.
Atâta vreme cât i se cere în mod constant să fie sincer, nu va înțelege de ce trebuie să se abțină din cauza etichetei sociale. Părintele trebuie să-i explice că poate să exprime ce gândește pe un ton civilizat, neutru, fără să strige, fără să atragă atenția în mod deosebit asupra lui. A educa un copil înseamnă și a face față situațiilor dificile în care te pune, dar asta nu îți dă dreptul să strigi la el ca să te ferești pe tine de eventuale neplăceri.
Și, revin la ideea care mă obsedează: copilul face ce vede acasă.
Andreea Kovasznai este profesor și mamă. Pasionată de educație și de frumos, ea pune suflet în tot ceea ce face.
Dacă v-a plăcut acest articol și dacă îl considerați util, m-aș bucura dacă l-ați aprecia cu un like sau dacă l-ați distribui mai departe. Pentru ultimele articole urmăriți pagina mea de Facebook sau de Instagram.
de Andreea Kovasznai
