– Hai să ne jucăm împreună.
-Nu pot acum, îl aștept pe prietenul meu.
Așa a răspuns băiețelul meu încercărilor mele repetate de a mă juca cu el într-o minivacanță de anul trecut. Avea 4 ani și jumătate și m-a trosnit deodată întrebarea: Când a crescut băiețelul meu? Oare unde se grăbește timpul ăsta nebun?
Fiul meu a fost foarte dependent de mine când era bebeluș. Copil ținut în brațe, alăptat până după doi ani, purtat în manduca, chiar și când găteam sau făceam curat. A dormit cu noi în pat de la câteva luni. Nu puteam să ies pe ușă fără crize peste crize, fără agățat de picior sau tras de ușă după ce ieșeam din casă. Oricâte jocuri am făceam cu el, parcă tot nu puteam să îi vindec anxietatea de separare. Se panica imediat când afla că trebuie să rămână cu altcineva în afară de mine. Dacă mergeam undeva, el mereu rămânea în apropierea mea. La grădiniță nu accepta să fie dus decât de mine. Acesta a rămas ritualul nostru și l-am continuat, chiar și imediat după nașterea surioarei lui.
Deși era greu, am știut mereu că este ceva trecător și că la un moment dat va deveni independent.
Primii pași de independență
Nu îmi amintesc exact momentul când a început transformarea, dar, după trei ani, încet-încet, s-au văzut primele semne firave de autonomie. Putea sta o zi întreagă fără mine dacă era în vizită la prietenele lui sau dacă ele erau la noi. Cu timpul, nu mai făcut scandal la fiecare plecare a mea. A început să accepte să plec doar eu tatăl lui de acasă.
După patru ani jumătate, a început să ceară să iasă singur în spatele blocului să se joace. Îl urmăream de pe fereastră și el era mândru că stă singur afară. A dorit să aibă patul lui într-o altă cameră și, după ce adormea, rămânea singur acolo până revenea în patul nostru. Uneori după câteva ore, alteori doar dimineața. A acceptat apoi să doarmă la bunici o seară fără noi. Doar cu surioara sa.
Acum, la 5 ani jumătate se spală deja singur, se îmbracă și se încalță singur (este capabil să facă aceste lucruri de mulți ani, nu a vrut să le mai facă după nașterea surioarei sale), merge la WC singur și își poate face duș singur. Pleacă de lângă noi să exploreze. Îl lăsăm liber, dar cunoaște regulile de siguranță și le respectă, în general. Își face prieteni și atunci uită de existența noastră.
Ce facem noi ca să îi încurajăm independența
Încercăm mereu să fim alături de el, dar să nu facem în locul său lucrurile pe care considerăm că este capabil să le facă singur. Își poate turna apa, lapte în pahar, mâncare în farfurie. Poate să își întindă pe pâine unt sau cremă de brânză. Ne ajută la gătit (este pasiunea lui să amestece ingredientele.)
Se joacă singur cu orele fără să îl întrerupem, își construiește fel de fel de strategii complicate. Nu îl lăudăm, ci doar îl încurajăm, îi observăm și îi evidențiem eforturile și reușitele. Vorbim cu el despre emoțiile lui, despre cum se simte atunci când are un eșec sau un succes. Îi cerem părerea și îi respectăm alegerile. Îi oferim experiențe de învățare diverse și posibilități de explorare. Îmi este greu, însă, uneori, să trec peste fricile mele.
Cred că sunt momente în care îl constrâng să nu facă ceva pentru că am eu propriile programări neurolingvistive. Propriile blocaje. Temerile noastre sunt foarte toxice pentru dezvoltarea independenței copilului. Uneori este bine să putem discerne între pericol real și propria noastră teamă care se manifestă inconștient și stopează copilul. Sau îi trasferă și lui aceste frici.
Atașamentul sănătos este când copilul se desprinde încet-încet de părinte, într-un ritm natural. Independența nu trebuie să fie forțată, copilul zboară din cuib atunci când este el pregătit. Nu știu, însă, dacă noi, părinții, suntem pregătiți să îi vedem că se desprind așa de repede de lângă noi. Să observăm că nu mai au nevoie de noi, că, deodată, lumea lor se schimbă. Că nu mai suntem centrul unversului lor.
Când ne cresc omuleții așa de repede? Când se transformă bebelușul drăgălaș într-un copil aproape cât tine de lung care te doboară când îl iei în brațe? Oare unde se grăbește timpul ăsta și cum facem să ne bucurăm mai mult de fiecare etapă din viața copiilor noștri?
Voi cum vă simțiți când îi vedeți pe micuții voștri că încep să devină independenți? Care sunt primii pași de independență pe care i-ați observat la copiii voștri?
Dacă v-a plăcut acest articol, mă bucur dacă îl apreciați cu un like sau îl dați mai departe:) Pentru a fi la curent cu ultimele articole, urmăriți pagina de Facebook sau de Instagram.
