Aventura purtatului sănătos (guest post)

E Săptămâna Internațională a Bebelușilor Purtați. Am încercat să-mi aduc aminte cum a început aventura noastră cu purtatul. Nu mai știu exact. Știu că atunci când te preocupă intens să-ți crești copilul sănătos emoțional în lume asta nebună, informațiile ajung, mai devreme sau mai târziu, la tine. Pe primul meu „bebe”, care acum tocmai a împlinit cinci ani, l-am purtat la greu…. în brațe. Am ignorat total povețele de genul „se învăța”, „e mai bine să fie independent”, „îți va fi greu așa” etc. Mi-am ascultat instinctul și am făcut ce am simțit. Ne plimbam cu căruțul, dar la primul semn de discomfort era în brațe, iar în casă era în brațe non-stop. Citisem undeva că sarcina la oameni în preistoric dura 12 luni, ca apoi s-a modificat la 9 din cauza poziției bipede, și ca drept urmare primele trei luni din viață bebelușului sunt un fel de al patrulea trimestru de sarcină, că ținutul în brațe e o nevoie fiziologică, nu un moft. Pe tot parcursul primului an, cei apropiați râdeau de mine întrebându-mă „Și acum, în al câtă-lea trimestru de sarcină e, că îl ții tot în brațe?” A, da, am avut și un marsupiu. Din ăla „top of the top”, BabyBjorn, cu trei poziții, cumpărat înainte să nasc, după studiu îndelungat al produselor similare de pe piață. L-am folosit de trei ori. Maxim 40 minute, că citisem eu (totuși) undeva că nu ar fi bine mai mult.

Când eram însărcinată cu domnișoara, am găsit mult mai multe informații despre creșterea copiilor mai natural, mai aproape de normal, aș spune eu, mai departe capcanele acestui secol grăbit în care trăim. Și implicit am aflat de babywearing. Cred că la început am aflat de Manduca (am și oprit o mămică în magazinul Unirea, s-o întreb dacă sistemul ei era acelebra Manduca”), apoi am văzut slingurile și mi-am dorit foarte mult unul. Eram convinsă că este sistemul pentru mine! Mi s-a spus de wrap, dar nu mă vedeam înfășurată în atâta material (acum regret, dacă aș mai avea un copil, sigur mi-aș luat wrap!). Moașa noastră mi-a recomandat wrap-tăi-ul (un fel de wrap cu bretele pre-cusute, mai ușor de folosit). Mi-a plăcut, dar… eu vroiam sling!
Când S. avea trei-patru săptămâni, soțul meu mi-a adus, în sfârșit, un sling, de la București. Ne-am așezat amândoi cu CD-ul de prezentare în fată, ne-am pus pe reglat sling…și după vreo oră am spus că eu nu mă pot concentra bine, încerc mâine! După trei zile el s-a dat bătut, după o săptămână mă gândeam că de ce mi-o fi trebuit mie sling, n-o să-l pot folosi „în veci”, și după trei săptămâni mă îndrăgostisem iremediabil! Și ne-am plimbat în slingul nostru mov peste tot, doar noi două, că tati n-a mai încercat.
Pe la șase luni și ceva am primit cu împrumut o Manduca. Dată cu drag, urma să o spălam noi, s-o „împrospătăm” după statul în dulap. Două săptămâni soțul meu mă întreba zilnic „Ai spălat Manduca? Spăl-o odată!” Când în sfârșit am spălat-o, mi-a luat-o pe S. și toată ziua n-am mai pus mâna pe copil! La sfârșitul zilei ne certam că vreau și eu s-o mai port a aCum, vrei și tu s-o mai porți, n-ai purtat-o aproape șapte luni???”
Și apoi ne-am luat Luna noastră. Cu ea mergem peste tot, s-a integrat cel mai bine în familia noastră, e frumoasă foc, și utilă, și practică, și deja S. când o vede zice a(L)Unaaa!”
Slingul mov a revenit în spot de când mergem pe jos și vrem mereu sus-jos (adică, sincer, eu vreau asus”, să ne facem treaba mai repede, că ea mai nou vrea numai „jos”ï), și a fost și păturică, și paravan de soare la mașină, și protecție de soare pentru umerii mei în vacanță, și pentru ea când alăptam din mers, și „esafa chic” – bună investiție!
Și mai avem un sling fix „Cuib” – foarte util și el vara asta la drumuri scurte, la cumpărături în apropiere, de avut în geantă să ne salveze că e mic, compact și ușor de pus oriunde și oricând.
Asta e aventura noastră cu purtatul. Luna l-a dus și pe cel mare câte un pic, cât ne-au ținut umerii, că deh!, vrea și el purtat.
De fapt, mai avem un „sling” verde creație proprie în care purtăm cățelușii de plus.
Și mă gândesc deja cu nostalgie că e o aventură prea scurtă, că-mi va fi dor de ea, pentru că sunt semne că – auzi, stupoare!!! – copilul meu purtat non-stop chiar vrea pe jos și merge singur!

Text de Andreea Păun