Dacă săptămâna precedentă Pișcoțel s-a bucurat de toată atenția noastră și a familiei, săptămâna aceasta bebelinul nostru nu a mai fost atât de norococ, fiind mai mult în grija bunicii sale. Deoarece casa striga după o curățenie generală și în plus a trebuit să ducem o luptă acerbă cu mucegaiul, Pișcoțel a rămas câteva zile în grija mamei. Bineînțeles că era tot cu noi în casă, numai că am fost nevoiți să-l neglijăm. Era tare greu să ne spălăm și schimbăm de fiecare dată când mergeam la el, dar nu am avut de ales. Am stat cam puțin cu el, cât să-l alăptez și să-l mai liniștesc că nu l-am părăsit. Ne auzea vocile și se uita disperat spre ușă. Deși s-a înțeles bine cu bunica sa, care i-a cântat, i-a povestit, i-a arătat de toate, totuși ne-a simțit lipsa și s-a observat o schimbare radicală a comportamentului. Când mă prindea lângă el, nu-mi mai dădea drumul să plec, ne privea supărat, ne dojenea pe limba lui. Era așa de amărât că mi se rupea sufletul. Și cum mă simțeam eu atât de vinovată că mi-am neglijat odorul și că rămâne cu traume, trece o mămică pe la mine care-mi povestește că este necăjită că fiul său de opt luni nu vrea să doarmă și că trebuie să-l obișnuiască să doarmă singur și că tocmai a început procesul de educare fără rezultat. Bebelușul îndărătnic a plâns o oră întreagă fără niciun gând de a adormi singur, după care a și vomitat. Mi-a stat inima în loc când am auzit de acest tratament. Cunoscând mentalitatea mamei, am știut că nu are nici un rost să spun ceva, dar m-a durut că mai există bebeluși care sunt educați în acest fel. Nu este drept să fie așa!
Nu pot decât să mă felicit că nu am aplicat metode barbare de educare a copilului meu. Bine, mamei mele i se pare că sunt ciudată și exagerată. Bineînțeles că este o discrepanță enormă între cum se cresc acum bebelușii cu multă atenție și sensibilitate și vremurile de demult când nu se punea preț prea mare pe nevoile afective ale unui bebeluș, care nu-i așa nu știe el prea multe și ”se-nvață” (vorba care mă zgârie pe creier și îmi ridică pulsul instantaneu).
Revenind la Pișcoțel, când mă prindea seara lângă el, nu-mi mai dădea drumul. Cum adormea și mă mișcam, deschidea ochii și se mufa din nou. Din fericire, spre sfârșitul săptămânii s-a încheiat marea curățenie, iar noi am petrecut mai mult timp cu fiul nostru, profintând și de faptul că vremea s-a îmbunat. Duminică am mers în vizită, iar Pișcoțel a socializat cu alți copii, s-a jucat, a mers de-a bușilea, toată lumea l-a admirat, iar noi am fost tare mândri de băiețelul nostru năzdrăvan.
Niciun comentariu on "A treizeci și șasea săptămână din viața lui Pișcoțel"