A opta săptămână din viața lui Pișcoțel- colici sau suprastimulare?

Ne place din ce în ce mai mult de Pișcoțel. Ne e drag când ne zâmbește, când gângurește. Ne prostim cu el, îi răspundem, ne jucăm, punem bazele unei comunicări profunde.

Pișcoțel doarme din ce în e mai bine nopțile. Are o trezire în jur de ora 5.00, apoi mai doarme preț de o oră jumătate-două în pătuțul lui. Bineînțeles că în continuare noi suntem morți de somn dimineața, iar el vioi, de zici că a înghițit o baterie. Îl mai luăm între noi și-l mai fraierim să doarmă puțin. Ce voluptate să mai poți dormi chiar și 10-15 minute! Ce desfătare! Urmează răsfățul în trei. Este minunat să fim toți trei împreună în pat. Este momentul nostru de intimitate.

Pe zi, însă nu sunt la fel de norocoasă, are zile când doarme mai mult, zile când doarme  câte 10 minute. Când stă liniștit în pătuțul său sau în scoică, fug repede să mai descurc câte ceva prin casă. Seara are momente când adoarme greu. Încă nu știu dacă sunt colicii sau durerile de stomac sau durerile de stomac echivalează cu colicii. Mă întreb câteodată dacă colicii n-or fi cumva un termen inventat de părinții disperați ai căror copii plâng isteric și neconsolat. Eu bănuiesc că Pișcoțel nu poate elimina gazele și se chinuiește sărăcuțul. Scoate niște sunete ascuțite, niște țipete și se agită. Bineînțeles că neștiind ce să-i fac, devin și eu agitată ceea ce generează din nou agitație lui Pișcoțel, creându-se astfel un cerc vicios.

În zilele însorite am ieșit ca de obicei cu Pișcoțel în parc. În unele după-mese am dormit amândoi pe canapea. Bineînțeles că somnul meu a durat atât cât a dorit Pișcoțel. El hotărăște acum totul. E ciudat pentru mine, deoarece eu eram cea care făcea programul tuturor și cea care calculam totul până la cel mai insignifiant detaliu. Probabil că asta e și una dintre frustrările mele actuale, aceea de a nu mai fi stăpână pe timpul meu, de  a nu mai controla nimic.

Pentru a avea mai multă libertate de mișcare, am hotărât cu inima strânsă să-mi cumpăr o manduca. Dintre multele sisteme de purtare, m-am oprit la manduca. E atât de scumpă, dar mi s-a pus pata. Demult nu mi-am mai dorit ceva cu atâta ardoare. Adevărul e că acum tot ce-mi doresc are legătură cu copilul. Pentru mine parca nu-mi mai trebuie nimic. Mă bucur pentru obiectele pentru Pișcoțel. Tocmai când mi se părea că manduca e cheia tuturor problemelor mele, am aflat că de fapt există și boba, care era și ea tot atât de faină. Am început să studiez pe internet tot ce avea legătură cu manduca. Ca un cercetător fervent, ce eram, am depus eforturi considerabile în demersul meu. Am vorbit cu posesoare de manduca, de boba, am răscolit forumurile, am citit toate articolele în română, în engleză pe care le-am găsit, l-am înnebunit pe Soț, dar și pe cei apropiați. Ba chiar m găsit și o comunitate pe internet, în care în fiecare oraș erau persoane care  își ofereau spre testare sistemele lor de purtare. Am luat legătura cu două fete din Brașov, una cu boba, iar alta cu manduca hotărâtă să le probez pe ambele înainte de a-mi achiziționa acest marsupiu. Până la finele week-endului, am optat spre varianta manduca fără o testare prealabilă, convinsă fiind că aceasta ni se potrivește cel mai bine mie și Soțului meu.