Poveste de evadare: Conectarea mea cu mine (auf Deutsch!) [guest post]

0

Vreau neapărat să împărtăşesc o experienţă pe care am avut-o recent şi care m-a zdruncinat un pic în bine la sfârşitul lunii trecute. Ok, de fapt în mare bine!

Recunosc că entuziasmul a mai scazut, că e greu să te ţii sus, tu cu tine, când dai cu capul de rutina zilnică. Însă eu trebuie să lucrez cu mine. Aş îndrăzni să zic că toţi trebuie să lucrăm în primul rând cu noi înşine. Ei, eu cu mine am mari probleme. Uneori calităţile devin defecte şi mă gândesc că nu sunt bună în nimic. Hai, să nu fiu prea severă. Nu sunt atât de bună. Nu fac totul ca să fiu bună. Aşa e mai bine.

Cum am ajuns să reflectez mai mult la mine

Cum am ajuns să reflectez mai mult la mine şi să accept că pot mai mult şi fiecare zi poate să fie mult mai veselă, mai sus, mai bine? Ei, am avut parte de câteva zile, 6 (ŞASE!) doar pentru mine.
Totul a început alegând acum câţiva ani un curs de germană. În timp, am mai crescut şi o dată ajunsă la un nivel mai avansat ne-am văzut gata de o vizită de studiu în Germania. Am fost printre primii care au zis “Prezent!”, aşa stându-mi mie bine, să iau în braţe fiecare ocazie. Organizarea a început şi vedeam cum trece fiecare zi şi ma duce mai aproape de plecare. Urma să plec singură cu colegii mei de la cursul de germană. Mai erau două săptămâni şi îmi dădeam seama că totul e real.

Nu mai plecasem de vreo 10 ani undeva fără familie. Fără soţ, fără copii, fără părinţi, cu alţi oameni. Şi acei oameni, nu foarte apropiaţi, dar cu care mă simţeam foarte bine, fără însă a avea instinctul acela matern de a avea grijă de ei. (Ai mâncat, ai dormit, eşti bine, îţi place?) Cu alte cuvinte, urma să nu am niciun sters.

Cu o zi înainte, am zis că nu mai plec, asta e, pierd banii de cazare, de drum, să nu încurc, dar nu mă mai duc. Soţul meu râdea: „Lasă că îţi trece şi vei pleca, va fi bine!”. M-am despărţit de fetiţa cea mică, de 3 ani şi 10 luni, miercuri dimineaţă, seara tati a dus-o direct la bunici de unde urma să se întoarcă miercurea următoare. Ea era foarte veselă şi bucuroasă de plan. Eu plângeam şi mă topeam pe dinăuntru.

Am dormit în ultima seară şi cu băieţelul cel mare, de 7 ani jumătate, lângă noi, iar dimineaţa următoare, joi, amândoi m-au condus la punctul de plecare. Plecam cu o maşină de 9 locuri. Am început ziua râzând şi glumind. Mi-am luat rămas bun şi am început excursia cu inima total eliberată, fără nicio urmă a îndoielilor din ultimele zile. Plecam în aventurăăăăăă!

6 zile de aventură

Au urmat 6 zile pe drum în 9 persoane. Viena, Nurnberg, Passau, Budapesta. 4 hoteluri.
Deliciul excursiei a început repede. O atmosferă foarte veselă în masină, o amendă în Ungaria şi prima cazare pentru mine în camera de 3: 2 fete şi un băiat, căci aşa a ieşit repartizarea. Camera din Viena de la Ibis Style era tare faină, însă nu pentru trioul nostru. Cabina de duş era transparentă şi amplasată direct în cameră, fără alte paravane. Am continuat cu atitudinea degajată de la începutul călătoriei şi am făcut un program de duş şi băut cafele în lobby.
Prima seară s-a încheiat pe pietonalul vienez la o terasă încălzită în poveşti rostite în germană, să nu ne dezicem de la scopul călătoriei.
Următoarele zile au fost presărate de zâmbete, glume, cartea de vacanţă, mâncare sănătoasă, întâmplări unice, întâlnirea cu un grup de cursanţi de limba germană mutaţi recent în Nurnberg, poveşti şi vin, vizite turistice, mult mers pe jos. Am avut norocul unui grup care m-a primit cu bucurie şi entuziasm. Am povestit şi râs de mine, am primit poveşti la schimb.
Nu am contactat copiii decât la intrarea înapoi în Romania, marţi, în ultima zi a excursiei. Ca să nu ma răscolesc pe mine şi nici pe ei. Aveam să îi aud marţi veseli şi sănătoşi, încântaţi de vacanţa oferită la bunici.

Am simţit că pot fi şi altfel. Pot să-mi organizez ziua în funcţie doar de nevoile mele. Pot să mă trezesc prima, deşi acasă mi-e greu să mă dau jos din pat. Pot să dansez în cameră în pijamale cu încă două persoane alături şi să adorm cu cartea în mână. Pot să umblu hai-hui toată ziua, fără a mă uita la ceas. Iar seara pot zâmbi mult, pot râde cu poftă, pot glumi, pot bea vin alături de oameni frumoşi. Încă sunt toate astea. Încă mă simt bine să le fac. Nu aş renunţa la nimic de acasă, nu aş schimba nimic din ultimii 10 ani. Eu sunt mai bună pentru cei de acasă când îmi amintesc de mine.

Ce putem face pentru noi?

Concret ce putem face? Nu e vorba de fuga la coafor pentru o oră, statul încordat la un masaj, o cafea pe fugă cu prietenele, o ieşire de 2 ore vinerea cu gândul ca la 10 tu te bagi în pat lângă cel mic. Nu cred ca e vorba de astea. Deşi sunt binevenite şi ele. E mai mult vorba de o scuturare de toate gândurile cotidiene. La mine a mers, mi-a deschis apetitul şi aş evada încă o dată, iar şi iar, pentru mine, pentru cuplu, pentru familie, pentru prieteni, i-aş lua pe fiecare pe rând şi m-aş încărca cu mine, cea din fiecare relaţie. Căci asta cred ca e de fapt viaţa trăită, nu doar trecută zi dupa zi.

 

Text de Diana Balint

Total 27 Votes
0

Tell us how can we improve this post?

+ = Verify Human or Spambot ?

About The Author

Sunt Eliza Biro, Instructor de Aware Parenting, profesor, mămica a doi pitici năzdrăvani care mă inspiră și mă provoacă să evoluez zi de zi.