O mamă și două povești de bebeluși luptători (guest post)

0

Poveștile care urmează aparțin unei mame frumoase și curajoase, care a dorit să rămână anonimă. Speră ca poveștile copiilor săi să aducă speranță altor mămici cu bebeluși prematuri.

11 august, o zi în care aveam programate alte activităti mai putin nașterea. Cu câteva zile înainte, am făcut o vizită la medic, aveam tensiunea 18 cu 10. De acolo, am ajuns direct la maternitate, unde ajunsesem la 21. Mă așteptau deja medici și asistente. În acel moment, nu prea întelegeam de ce sunt toți atât de agitați și atât mulți în jurul meu. Puțin mai târziu am conștientizat, că din asta se poate muri. Tu sau copilul. Sau amândoi. După câteva zile, medicul meu m-a anunțat că bebe nu e bine și facem cezariană. Aveam 33 de săptămâni de sarcină.

Experiența cu primul copil născut prematur

Cred că există ceva în interiorul nostru care ne ajută să fim curajoși în astfel de momente sau naivi, astfel încât să nu ne dăm seama că de fapt ceea ce ni se întamplă poate avea repercusiuni grave. Contrar legendelor urbane, personalul medical a fost amabil, draguț, fapt încurajator, as spune, așa că operația a decurs bine. L-am auzit pe cel mic plângând, lucru care mi-a dat încredere. L-am văzut foarte puțin, e drept, pentru că arăta altfel decât îmi imaginasem. Până atunci, eu vazusem doar bebeluși dolofani, cu pielea catifelată și frumoasă. El era mititel și, parcă, pielea lui avea o culoare ciudată. Nu îmi venea să cred ca e copilul meu, mă apucase și plânsul de emoție. După dulcele somn de după operație, când ești într-o stare ușor euforică datorită anesteziei, m-am trezit, din somn și la realitate. A urmat și întâlnirea cu bebe. Nu cred că mai văzusem în viața mea o ființă atât de frumoasă. Baiețelul meu mult dorit, era într-un pătuț, înfășat în scutec alb. Curajosul meu respira singur, se descurcase de minune în toată aventura asta. Au urmat două săptămâni de spitalizare, în care bebelușul nostru creștea frumos, chiar îmi zâmbea uneori.

Au părut două săptămâni grele, În astfel de situații, prima fază este învinovățirea: „Ce nu am făcut bine? Cu ce am greșit să mi se întâmple mie? De ce nu am fost în stare să duc sarcina la termen?”.

Progresele bebelușului meu prematur

Nu îmi dădeam seama cât suntem de norocosi, copilul era și este bine. Am ajuns acasă, băiețelul nostru minunat înflorea și creștea sub ochii nostri, exact ca oricare alt copil. A recuperat greutatea foarte repede și s-a dezvoltat frumos. De 3 ani și 3 luni ne încântă și ne înveselește fiecare zi. Apoi am zis că dacă primul ne-a ieșit așa bine, născut la 33 săptămâni, dacă mai facem unul și îl duc la termen, am dat lovitura.

A doua sarcină

Cam acum un an pe vremea asta, surpriză, aveam să aflăm că vom avea încă un bebe. Știam că exista riscul să se repete povestea cu naștrea prematură din cauza tensiunii, dar am avut curajul, sau prostia ar zice alții, să mergem mai departe. După aproape 6 luni de greață continuă, în care sincer mi-aș fi dorit să fi apelat la o mamă surogat, când am crezut că am scăpat de ce a fost mai greu, a început de fapt greul. Tensiunea a început să urce și să nu mai cedeze. După două săptămâni de spitalizare, a venit ziua în care nu s-a mai putut face nimic altceva decât operația de cezariană, 28 de săptămâni de sarcină.

Și am născut a doua oară un bebeluș prematur

O zi de primăvara în care a nins mult. Nu stiu de unde am găsit tăria sau ce am primit în injecția administrată în acea dimineață, dar eram foarte calmă și parcă mă simțeam mai bine. Aproape îmi venea să zic “Domnu` doctor, hai că mai rezist puțin!” Pe fetița mea nu am auzit-o plângând, doar un sunet firav, de văzut, nici vorbă, figura rezervată a medicilor, iar apoi somnul adânc de după anestezie, ninsoarea de afară și într-un final, trezirea la realitate. Micuța noastră avea 980 de grame și 32 de cm, era la incubator, ajutată să respire cu ajutorul aparatelor. Prima fotografie cu ea am văzut-o la scurt timp dupa operație, eram confuză și nu întelegeam de ce îmi cere medicul anestezist telefonul. Mi-a adus o fotografie, făcută strategic de aproape, în care parcă nu părea chiar atât de mică. Parcă prindeam curaj privind fotografia. Semăna cu frațiorul ei, era frumoasă. Când am văzut prima dată incubatorul cu fetița mea atât de mică și neajutorată, am simțit cum tot sângele se scurge din mine, iar oasele se transformă într-un fel de gelatină.

E momentul în care cauți în tine cea mai mică doză de optimism și autocontrol și te scotocești prin toate buzunarele ființei tale, te întorci pe dos și nu o găsești. Parcă ai impresia că ai pus-o undeva, dar totuși nu e acolo.

Dacă nu aș fi avut cea mai mică urmă de raționament și dureri de la operație, probabil m-aș fi pus cu fața în jos pe podea să plâng până când aș fi leșinat să nu mai stiu nimic. Medicii te pun la curent cu starea copilului și îți recomandă să speri, să ai răbdare și să te rogi. Nimeni nu îți spune clar cum o să fie, pentru că nimeni nu știe. Îți vine să îți dai palme să te ciupești doar, doar te vei trezi și vei zice am visat. Stările prin care treci se schimbă brusc și la intervale scurte, sunt momente în care te întrebi tu pe tine daca mai funcționezi. De la curaj și încredere poți trece usor la disperare și apoi o iei iarăși în sens invers. Vrei să se termine totul, să te întorci undeva în timp și să dai un restart, să o apuci pe altă cale sau uneori vrei doar să se termine. Când intri în secția de terapie intensivă simți în aer un soi de amestec de speranță, frică, curaj, disperare, rugăciune, neputință, lupta, toate la un loc. Te agăți de orice îți poate da un semn că totul poate să fie bine: primul militru de lăptic pe care i l-am oferit, atât manancă un bebeluș așa mic. prima dată când am pus mâna în incubator să o ating, șosetele și căciulița roz puse de asistente să mă mai înveselască, prima dată când am ținut-o în brate cu stângăcie și grijă pentru că era atât de mică și mă temeam să nu îmi cadă cumva, poveștile cu happy-end ale alor familii. Au fost două luni și jumătate pe care nu stiu cum să le definesc, după naștere primele două săptămani le-am petrecut în spital apoi restul am făcut naveta de trei ori pe zi la maternitate, acasă mai era un copil care avea nevoie de mine și eu de el.

Deși am avut momente în care nu știam dacă va supraviețui, momente în care am crezut că copilul meu este foarte bolnav și dacă va supraviețui o să rămâna cu sechele pentru toată viața, cineva acolo sus ne iubește și minunea noastră astazi este bine.

Recuperarea fetiței noastre

Dupa aproape 7 luni, avem o fetiță dolofană, veselă, jucăușă, dornică de povești și iubire. Ziua în care am dus-o acasă a fost ca un vis, am știut că odată ajunsă acasă lângă noi, va crește frumos. Fetița noastră crește, zilele acestea încercă din răsputeri să se rostogolească, uneori chiar îi iese, se întinde după jucarii si se bucură când le prinde cu mânuța, este foarte haioasa. În fiecare zi facem gimnastică și, recunosc, că până când o voi vedea mergând și vorbind, nu am liniște. Dacă unele femei se cred de trei ori femei, mame eroine, eu mă consider doar norocoasă și iubită de Dumnezeu. Am avut alături în toată această aventură cadre medicale minunate, familia, prietenii și pe Dumnezeu, în primul rând. Toți la un loc ne-au dat putere și iubire ca astăzi să pot împărtăși această experiența, le multumesc tuturor. Mă rog rar, însă de fiecare dată când o fac, în primul rând, mulțumesc că acești oameni există în viața noastră. Copiii nostri curajoși și frumoși m-au învățat că nimic nu este imposibil și nimic nu este sigur, totul se poate schimba în orice secundă. Dupa această experiență, îmi doresc doar să fim sănătoși, să râdem în fiecare zi și să ne bucurăm. Fiecare prematur își duce lupta lui, uneori mai grea, alteori mai ușoară.

Mulți dintre ei au nevoie de sprijin, măcar de un gând bun sau de o rugăciune, oferiți-le dacă aveți ocazia, acești copii sunt o lecție de viață pentru noi toți.

(O mamă de  doi copii învingători)

Articolul este dedicat Zilei Internaționale a Prematurității, din 17 noiembrie.

Dacă sunteți de părere că acest articol ar putea ajuta alte mame, nu ezitați să îl distribuiți. Pentru a fi la curent cu ultimele articole publicate,  dați like paginii noastre de Facebook: https://www.facebook.com/suntpitic.ro/.

#ZiuaInternaționalăaPrematurității

#bebelușînvingător

#miculluptător

 

Total 0 Votes
0

Tell us how can we improve this post?

+ = Verify Human or Spambot ?

About The Author

Sunt Eliza Biro, Instructor de Aware Parenting, profesor, mămica a doi pitici năzdrăvani care mă inspiră și mă provoacă să evoluez zi de zi.