Magia ireversibilă a primelor 1000 de zile cu Pișcoțel

554 0

V-ați întrebat cum ar fi să păstrați ca într-o capsulă a timpului cele mai prețioase amintiri legate de primele 1000 de zile ale copilului vostru? Cum ar fi să recitiți peste mulți ani despre emoțiile începutului călătoriei ca părinți?

Am adunat în acest articol amintirile mele dragi din primele 1000 de zile ale băiețelului meu.

Au fost odată ca niciodată două liniuțe….și multă bucurie. Îmi aduc perfect aminte cele două liniuțe miraculoase care m-au aruncat într-un tăvălug de emoții și care m-au trasformat ca printr-o magie, schimbându-mi ireversibil viața. După primele momente euforice, odată cu conștientizarea că suntem pe un drum fără întoarcere și că o uriașă responsabilitate apasă pe umerii noștri, au apărut și primele îndoieli și temeri. Timpul scurs până la prima vizită la medic și, totodată, primul ecograf de confirmare a sarcinii mi s-a părut o eternitate. Nu o să uit niciodată emoția care m-a încercat, atunci când medicul mi-a confirmat că o sămânță de iubire este pe cale să se dospească. Nu mai aveam răbdare până la următoarea ecografie, adică întâlnirea cu minunea mea. Devoram fiecare articol referitor la evoluția sarcinii pe săptămâni și îmi imaginam cum crește el acolo, în siguranță. Iar noi sădeam iubie, îi spuneam că ne dorim să crească mare și sănătos și că îl așteptăm cu multă nerăbdare.

Am făcut primul set de analize, totul a ieșit bine. Următoarea ecografie a sosit însoțită de un nou buchet de emoții. Ce muzică mai dulce poate fi prentru urechile unei viitoare mame decât bătăile inimii bebelușului său! Cu câtă înfrigurare așteptam cuvintele medicului care măsura, făcea calcule. Și ce ușurare când mi-a spus că totul este bine. Eram atât de impresionată că înăuntrul meu este un omuleț căruia îi bate inimioara, care are mâini, picioare, degete! Eu făceam ca magia să devină realitate! Eram senină și înfloritoare! Abia ieșeam din cabinetul medicului că deja îmi doream să mă întorc pentru a mă întâlni cu bebelușul meu.

Pentru că medicul meu plecase din maternitate pentru o perioadă nedefinită, iar eu la momentul acela îmi doream să nasc acolo, am fost nevoită să schimb medicul. Prima întâlnire cu noul medic ne-a adus și vestea cea mare a sexului bebelușului: era un băiețel. Cât de emoționați ne-am privit eu și tatăl copilului în acele momente. Totul începea să prindă contur.

Morfofetala ne-a adus prima poză cu bebelușul, care nu a dorit să ne arate față, acunzându-și-o în palme. Ni se părea atât de spectaculoasă evoluția puiului de om! Acum începeam să facem pregătirile necesare venirii pe lume a bebelușului nostru. Aveam o listă întreagă de cumpărături. Mi se părea atât de complicat să aleg între atâtea branduri și modele. Noroc cu prietena mea, care mi-a spus să caut marca Avent că este cea mai bună. Am primit multe hăinuțe de la prieteni, am împrumutat o pompă de sân și am cumpărat alte lucruri necesare primelor zile cu bebe.

Timpul parcă a zburat și sosit și mult așteptatul moment al nașterii. Nu mi-a venit să cred când, în sfârșit, mi-am ținut flăcăul în brațe pentru prima dată. A fost un moment atât de emoționant, un moment când m-am născut din nou! Odată cu fiul meu am renăscut și eu! I-am promis atunci că voi fi cea mai bună mamă pentru el, că îl voi iubi și proteja toată viața.

După câteva ore de pauză după naștere, am mers în salonul de nou-născuți și mă simțeam atât de stângace când l-am luat în brațe pentru a-l alăpta! Nu mă mai săturam să îl privesc! Mi se părea atât de frumos puiul de om.

Zilele petrecute în spital au fost lipsite de griji, căci bebelușul nu era cu mine decât în momentul alăptării, acesta fiind protocolul în maternitatea de stat la acel moment.

Ajunși acasă, un nou val de emoții m-a copleșit. Primele zile cu nou-născutul au fost foarte grele pentru noi. Mi se părea că nu știu nimic despre cum să îl hrănesc, cât lapte trebuie să bea, cum să-l schimb, să-l îmbrac, despre cum să-l îngrijesc etc. Mii de întrebări îmi străpungeau fruntea, vedeam drobul de sare peste tot. Mă simțeam incapabilă să am grijă de puiul de om. El plângea încontinuu, speriat și el, probabil, de agitația noastră. Mi se părea că nu se satură cu laptele meu, aveam canalele înfundate. Primele zile nu am părăsit aproape deloc camera unde se afla bebelușul. Tatăl era cu mine acasă și s-a implicat de la început în îngrijirea bebelușului. Steriliza biberoanele, schimba copilul, mă ajuta cu baia bebelușului, îmi făcea ceaiuri de lactație și, ce era mai important îmi pregătea de mâncare. Când omulețul dormea, eu foloseam pompa de sân pentru a stimula lactația și pentru a desfunda canalele.

După ce ne linișteam, îl priveam pe micuț cum doarme, ne minunam că este al nostru, că este atât  de frumos. Ne era drag ghemotocul viu, dar ne și speria. Ne făceam o mie de gânduri despre cum ne vom descurca ca părinți. Eram, desigur, obosiți. Mie îmi era greu, pentru că simțeam că trupul și timpul nu îmi mai aparțin. După prima săptămână, mi-am dat seama că nu apucasem nici să mă pieptăn.

Eram nesigură pe mine, confuză, bombardată de sfaturi și informații, de multe ori contradictorii, și asta îmi adâncea angoasa. Presiunea celor din jur, credința că sunt o mama proastă, frustrarea de a nu mai face nimic altceva, dependența de cei din jur, chiar și pentru lucruri minore, oboseală dusă până la epuizare, pe toate le-am simțit din plin în acele zile și mi-au răpit din bucuria de a fi cu copilul meu. Treceam de la extaz la agonie. Noua experiență mă copleșise cu totul.

Prima săptămână cu bebelușul acasă, a fost un carusel de emoții, ne-am simțit aruncați într-un vârtej haotic de noi senzații și experiențe. Coordonatele acestei prime săptămâni au fost problemele cu alăptatul, durerile de sâni, mulsul epuizare fizică și psihică, panica, lacrimile, agitația, stările de sfârșeală, dar și mândria că avem un băiețel așa de minunat, fericirea de a-l ține în brațe, uimirea continuă în fața acestei acestei mici minuni, sentimentul stabilității unei familii împlinite.

Încet, încet, lucrurile au intrat pe un făgaș normal. Alăptarea a decurs mai bine, temerile au început să se împrăștie. Am început să capăt mai multă încredere în competențele mele de mamă. Mi-am diversificat activitățile, am început să ieșim la plimbare, viața noatră a căpătat un oarecare ritm, momentele de conectare cu bebelușul au devenit tot mai dese. Perioada labirintică de rătăcire s-a apropiat de sfârșit și, după câteva săptămâni am reușit să ne concentrăm doar pe legătura dintre noi și copilul nostru. Eram fascinată de micul ghemotoc, de cum crește el ca Feții din poveste din laptele meu miraculous. Mă îmbătam cu mirosul lui, îl strângeam în brațe atât de tare, de parcă aș fi dorit să mă contopesc cu el.

Am continuat să citesc și să mă documentez temeinic despre fiecare nouă provocare a aventurii cu bebelușul. Am început să ne pregătim pentru diversificare, am cumpărat un set de farfurii, lingură, furculiță, cană, aparat de pregătit mâncare, pahare de stocare alimente (care au mers foarte bine și pentru laptele matern depozitat în frigider). Am rămas fideli mărcii Avent cu care am pornit în această aventură. După șase luni, am început și acest proces anevoios al introducerii solidelor în viața bebelușului nostru. Fiind vară și călătorind mult împreună, aparatul de la Avent 2 în 1 (aburizator și blender) ne-a fost de un real folos, deoarece pregăteam repede și ușor pireurile micuțului. Paharele de stocare ne-au ajutat în plimbările noastre, deoarece aveam tot timpul ceva la noi pentru micuțul nostru, chiar dacă el prefera în continuare laptele matern.

Cu cât timpul trecea, cu atât legătura între noi se aprofunda. Nu plecam nicăieri fără băiețașul nostru drag. Mă îndrăgosteam de el cu fiecare clipă mai mult, simțeam că nu pot respira fără el. Eram atât de fericită când vedeam cât de frumos se juca cu tatăl său, ce relație armonioasă dezvoltau împreună.

Eram acolo lângă el, încurajându-l, mândră nevoie mare de fiecare giumbușluc al său. Mersul de-a bușilea, ridicatul în picioare, primii pași, primele interacțiuni cu jucăriile, apoi cu alți copii, primele zâmbete, primele, cuvinte, primele îmbrățișări (din partea lui), toate erau redute câștigate. Mi-am dat seama cât de ușor poate fi totul și cât de firesc curg toate, dacă atitudinea este una relaxată și senină.

Al doilea an a adus alte provocări: perioada negativismului, dorința de afirmare a individualității, nevoia de autonomie, primele crize de furie. Pentru toate ne-am pregătit intens, am citit mult, am mers la cursuri, am despicat firul în patru. Dar cea mai mare provocare cred că a fost revenirea la serviciu și despărțirea de copil. A fost ca un fel de izgonire din paradis, căci, deși uneori simțeam că mă sufoc și că mai am nevoie și de altceva, totuși legătura noastră era atât de profundă, încât mi se părea că niciodată nu vom putea sta unul fără altul.

Primii doi ani din viața copilului sunt cei mai fără de grijă ani, când mama și copilul par o singură ființă, când trăirile sunt atât de intense, iar tot universal gravitează doar asupra acestei ființe mici, atât de dependentă de dragostea și de îngrijirile părinților săi. Totodată, acești ani sunt ca o călătorie labirintică, în care, deseori îți pierzi busola, te pierzi pe tine, pentru ca mai apoi să renaști ca Pasărea Phoenix din propria cenușă. Este bine ca în această călătorie să nu fii singur, să știi pe cine și pe ce te poți baza încă de la început și unde să cauți informația corectă de care ai nevoie.

Acest material conține rememorarea primelor 1000 de zile din viața primului meu copil și este parte din campania Alături de tine a celor de la Phillips Avent. Pentru mine aceste amintiri sunt tare prețioase, iar pentru băiețelul meu reprezintă acel timp magic când mama era doar a lui.

Vă provoc și pe voi, dragi cititori, să îmi povestiți despre  aventura primelor 1000 de zile din viața bebelușului vostru. Fiecare experiență poate fi utilă altor părinți, aflați la început de drum și bulversați de acest nou drum. Vă las aici video-ul campaniei să vă inspire la depănat amintiri.

 

de Eliza Biro

Total 6 Votes
1

Tell us how can we improve this post?

+ = Verify Human or Spambot ?

About The Author