Raluca Jacono este un excelent specialist în educația parentală. Ne inspiră zi de zi pe blogul său și ne insuflă speranța că, ascultându-ne copilul și acordându-i încredere, putem deveni părinți mai buni, putem învăța să cooperăm cu acesta și să creăm o relație echidemnă. Experiența, pasiunea și talentul se îmbină cu succes în munca sa fie că este vorba de articolelele, de cursurile sale sau de activitatea desfășurată ca terapeut. Am stat de vorbă cu Raluca despre problemele cu care se confruntă părinții în relația cu copiii lor.
1. Multă lume te cunoaște și îți apreciază munca. Pentru cei care nu te cunosc, cine este Raluca Jacono ?
În primul rând sunt un om ca toţi oamenii. Sunt femeie, parteneră, mamă, terapeut familial şi trainer Familylab. Activez atât în reţeaua Familylab Austria, cât și în boardul de conducere al Familylab Internțional. În același timp sunt pe cale de a dezvolta alături de colega mea din Timişoara, Anca Tiurean şi reţeaua Familylab România.
2. Ce este Familylab? Care sunt principiile pe care Familylab le transmite?
Familylab este o rețea internațională, fondată de terapeutul familal danez Jesper Juul. În această rețea activează profesioniști care muncesc alături de părinți pentru a crea un spațiu în care emoțiile de dragoste, afecțiune și ingrijire către copiii noștri se pot transforma în gesturi percepute a fi pline de dragoste de către aceștia. Scopul nostru este susținerea familiilor în sensul sănătății psihosociale a acestora, adică a relațiilor sănătoase, lipsite de violență și abuz fizic sau psihic – atat relativ la copii cat si la adultii implicati. Pe al doilea plan suntem activi ca antreprenori sociali în munca alături de pedagogi, directori de instituții de învățământ, terapeuți – pe care îi susținem să creeze un mediu în care creșterea emoțională, socială, creativă și academică este posibilă deopotrivă : atât pentru adulți cât și pentru copii. Viziunea noastra este ambițioasă și, constat cu mare plăcere faptul că parinții din România gustă din plin acest mod de abordare ! Iată aici mai multe despre organizația noastră : www.family-lab.com
3. În ultimul timp au apărut multe curente în educația parentală. Cu ce se diferențiază ideile de la Familylab ?
E adevărat – mai ales în România pot constata creșterea curentelor și a școlilor de educație parentală. Una o avem cu toate în comun, și anume faptul că suntem de acord ca, pentru a crește sănătos și armonios copiii au nevoie de experiența și lidershipul adulților. Ceea ce ne distinge este felul în care alegem să exersăm acest lidership parental / pedagogic etc.
Ceea ce este specific Familylab servește o nevoie umană de bază, și anume de interacțiunea echidemnă. A interacționa echidemn nu înseamnă defel că suntem egali sau că suntem cu toții la fel. Copiii și adulții (dar și adulții intre ei) nu sunt egali. Singurul punct în care suntem egali este demnitatea noastră umană. Din peste 40 de ani de experiență terapeutică familială și din descoperirile neurobiologiei din ultimul deceniu știm cu exactitate că, mediul în care copiii și adulții se simt cel mai bine și se dezvoltă sănătos din punct de vedere psihosocial este mediul în care interacțiunea este echidemnă. Or, pentru a crea o interacțiune echidemnă e nevoie de un nou tip de conducere (lidership), noi o numim conducere echidemnă. A dezvolta acest lidership este un proces complex și îndelungat, proces care se bazează pe un set de idei și principii postulate de Jesper Juul și echipa sa.
Majoritatea curentelor de parenting se servesc de o veche paradigmă care spune că, e nevoie ca adulții să îi educe pe copii pentru a deveni « oameni deplini » și a fi pregătiți pentru viață. Premisa noastră – și aici constă schimbarea de paradigmă – este faptul că, de la naștere copiii sunt competenți si, mai ales în primii 5-6 ani de viață nu au nevoie să fie « crescuți » . Ceea ce educă este felul în care adulții își gestionează propria lor viață. .
4. Ce definește conceptul „copil competent” al lui Jesper Juul ?
Vreau sa menționez de la început : «copilul competent» e mai mult decât un concept. Este o constatare bazată pe experiența interdisciplinară cumulată din ultima jumătate de secol de munca cu familiile. Copiii sunt competenți, aceasta e de fapt o descoperire datorată psihoanalistului american Daniel N. Stern și a colaboratorilor săi din anii ´80, când aceștia au studiat relaționarea timpurie dintre mamă și nou-născut. Descoperirile sale coincid cu experiența clinică de peste 40 de ani de terapie familială a echipei lui Jesper Juul de la Institutul Kempler din Scandinavia (institut la care m-am format și eu la rândul meu ca terapeut familial).
Ceea ce subliniază « copilul competent » e tocmai faptul că, de la naștere copiii sunt « competenți » și nu « parțial competenți » sau « asociali » așa cum ne descrie psihologia clasică a dezvoltării și psihoanaliza.
Ceea ce ne spune această experiență clinică este faptul că, printre altele, reacțiile și comportamentul copiilor are întotdeauna sens, adică trebuie înțeles în contextul relației cu adulții, ca un feedback valid la comportamentul adult. Ceea ce nu înseamnă ca întotdeauna adulții sunt capabili să și înțeleagă sursa reacțiilor și comportamentelor. Copiii se nasc cu capacitatea de a fi empatici și csu abilitatea de a fi responsabili pentru propria lor persoană – capacitate și abilitate care au nevoie doar de un mediu în care acestea să crească și să se dezvolte. Acestea sunt cele mai interesante competențe pe care le au copiii “by default” – și e total opusul a tot ceea ce am învățat eu, copil fiind!
Acesta înseamnă că există un motiv întemeiat să privim educarea copiilor mai degrabă ca pe “creșterea” familiei. Îmi place mult faptul că în limba română există acești doi termeni atât de diferiți: educația și creșterea copiilor. Creșterea este pentru mine un proces mutual mereu în dezvoltare, în care părinții pot și trebuie să crească odată cu copilul lor. Pe masură ce copilul crește și învață despre el însuși și despre lume, părinții cresc și învață lucuri noi despre copilul lor și despre ei înșiși. Aceasta înseamnă totodată că a “crește” copii nu mai este o stradă cu sens unic în care adulții fac ceva cu copiii, este un proces mutual de dezvoltare personală.
5. Mulți părinți consideră că limitele sunt o piedică în calea dezvoltării armonioase a copiilor. Pe de altă parte, alții abuzează de impunerea limitelor. Cât de importante sunt limitele pentru relația părinților cu copiii lor ?
Cred că limitele sunt foarte importante în orice relație de dragoste. Nu cred în a impune limite copiilor în sensul de a crea îngrădiri sau prohibiții în jurul acestora, dar cred că e important ca părinții să fie bine definiți – de pildă să fie clari în ceea ce privește propriile lor limite, ce vor și ce anume nu vor. Copiii au nevoie de aproximativ 5 ani până când pot implementa activ în comportamentul lor care sunt valorile în care cred părinții lor. Ce anume vor părinții de la ei, ce anume nu vor. Majoritatea luptelor de putere se nasc din cauza faptului că părinții vor ca să învețe copiii lor valorile familiei în care trăiesc – doar că o vor prea rapid și vor prea mult deodata. Faptul că aceștia reușesc să învețe în 5 ani care sunt valorile cu care trăiesc părinții lor, între noi fie spus, mult mai rapid decât adulții învață în relația cu partenerul care îi sunt valorile și nevoile acestuia!
6. Ce implicații are „nu-ul” în viața copiilor noștri. Este greșit să le spunem câteodată „nu” ?
Nu e greșit. Cu condiția să fim capabili să ne dedicăm într-o anumită măsură și cu un DA necondiționat! În primii 1,5 ani de viață, copiii, pentru a se dezvolta sănătos, au nevoie de un DA 100% din partea parinților lor. Au nevoie ca părinții să reacționeze instantaneu la nevoile copiilor. După această vârstă e la fel de necesar ca părinții să poată spune un NU din suflet copiiilor și unul celuilalt. Un NU adresat copilului sau partenerului este cea mai adâncă dovadă de dragoste – și aceasta pentru că este un DA din inimă pentru mine însumi. Numai atunci când îmi pot spune uneori DA mie însumi și NU celorlalți, pot fi capabil să mă reîntorc în mod autoresponsabil și activ la comunitatea familială.
Acest lucru îl învață copiii doar din familie, atunci când adulții se sutin reciproc în a spune NU. Din păcate, mai ales noi în România, cu trecutul nostru comunist, nu avem o tradiție care să recunoască faptul că o comunitate puternică se naște din indivizi puternici și nu, în mod tradițional din sumă indivizilor care sunt pregătiți să renunțe la șine în favoarea comunității. Nevoia umană de individualitate e cel puțin la fel de puternică că și nevoia de comunitate și nu se exclud una pe cealalalta a în cele mai bune condiții se întregesc.
Cu toții ne dorim copii responsabili care să fie capabili să spună NU prietenilor, alcoolului, drogurilor, sex-ului nedorit etc.etc. De aceea e important să putem da un exemplu de un NU din inimă, exersat în cercul familiei.
Nici democrația cu principiile ei nu ne ajută în acest punct al relațiilor de dragoste !
7. Ce părere ai despre conceptul de „răsfăț” ? Când se poate vorbi despre un copil că este răsfățat ?
Copiii pe care îi numim în general « răsfățați » care mereu cer atenție, bunuri materiale, sunt mofturoși, etc. sunt copii însingurați. Sunt copii care au primit prea mult din ceea ce își doresc și prea puțin din ceea ce au nevoie. Copiii cooperează cu comportamentul adult și, atunci când primesc dragoste sub formă de atenție, sub formă de cadouri, sub formă de serviciu, vor învață că aceasta este forma de dragoste pe care o primesc de la părinții lor și vor coopera cu ea : vor cere din ce în ce mai mult, fiind singură formă de afecțiune pe care o cunosc. Cum această formă de dragoste nu îi « satură », vor cere tot mai mult din această formă și astfel, un cerc vicios începe : părinții le reproșează că sunt răsfățați fără a putea prelua responsabilitatea asupra propriului comportament care a definit afecțiunea în mod greșit, copiii se vor simți tot mai frustrați și mai
« greșiți » așa cum sunt. Cadourile sunt cadouri, serviciul este serviciu, atenția este atenție și nimic din ele nu este dragoste. Cine e mereu în centrul atenției este însingurat! De aceea părinții de copii răsfățați trebuie să își ia sub lupă propria expresie a dragostei și afecțiunii cu care copiii cooperează în mod distructiv. Comportamentul « răsfățat » al copiilor are mereu sens – este acel feedback competent pe care îl aminteam mai înainte, un feedback la un comportament adult distructiv. Copiii pot doar arăta atunci când nu le merge bine cu un anume comportament. Pentru a « drege » lucururile nu pot fi responsabili – aceasta este responsabilitatea adulților.
8. Mulți părinți se simt vinovați că nu se joacă suficient de mult cu copiii lor. Cât de mult ar trebui să se implice părinții în joaca celor mici
Din perspectiva copiilor joaca este toată existența lor. E o idee bună, părinții să se joace cu copiii lor- ce e important este să clarifice de ce anume se joacă cu copilul lor. Când copiii sunt mici, până la circa 2 ani, cred că joacă împreună cu părinții nu poate avea delimitare în timp. Apoi, când dinamica familiei se schimbă, experiența mea îmi spune că cel puțin o jumătate de oră pe zi e benefică pentru părinți și copil. Ce e absolut important este că în acest timp părinții să se lase conduși de copil, să fie curioși « cine e copilul meu astăzi ? » în jocul său. Ceea ce văd uneori este că părinții au un « scop » ascuns, să educe, să hrănească, să « ajute » dezvoltarea copilului, să manipuleze atunci când se joacă. Or, așa cum a spus Goethe copiii « simt intenția și le piere pofta». Copiii simt acest lucru și nu se mai simt conectați, ci obiecte ale educației parentale. În aceste condiții prefer ca părinții să nu se joace deloc cu copiii lor.
Asta mă duce cu gândul la conștiința încărcată pe care ai menționat-o. Nu e important cât și ce ne jucăm cu copiii noștri, ci cum și de ce ne jucăm. Eu am uitat să mă joc. Ca adult, m-am văzut a fi o mamă căreia nu-i place să se joace. Și aici am primit un ajutor fantastic de la fiicele noastre. Le-am rugat să mă ajute să învăț să mă joc cu ele. Chiar dacă nu găsesc plăcere în a mă jucă de-a prințesa sau de-a pirați – găsesc mare plăcere să fiu conectată cu copiii mei, să le savurez energia, să mă deconectez eu de « viață adultă » și- foarte important pentru mine- să învăț să « let go » din controlul adult! Numai pentru faptul că am descoperit ce anume mă inspiră în joaca cu copiii mei, că am găsit un sens în ea, mă pot jucă în voie. Nu e un serviciu pe care îl fac numai pentru copiii mei, ci o fac pentru relația noastră și pentru mine însămi. Acesta perspectivă e un pansament pentru conștiința încărcată. Conștiința încărcată nu ajută pe nimeni – e ca un balansoar, te ține în mișcare și nu te duce nicăieri.
9. Ce înseamnă în viziunea ta „timp de calitate” petrecut cu cei mici ?
Înseamnă ceea ce descriam mai sus. Timpul de calitate nu e programabil. La fel cum nu e programabil să ne îndrăgostim sau să fim « prezenți » mental atunci când o vrea numai unul din parteneri. Ce e antrenabil e capacitatea de a crea calitatea atmosferei și atunci când timpul e puțin !
10. De obicei, mămicile sunt cele care sunt mai preocupate de aspectul educației, de modul cum își cresc copiii. Ele merg la cursuri, ele citesc cărți de parenting. Dar tații ce rol joacă în viața copiilor lor ?
Doamne ajută, copiii nu citesc cărțile acelea și nu trebuie să meargă la curs să învețe cum este să fii copil. Nu mă exclud, și eu fac parte din categoria mamelor care, în căutare de modele de rol am citit enorm pentru a putea pune la un moment dat cartea deoparte și a trăi ceea ce simt! E una din miile de modalități de a deveni părinte. Ceea ce știu cu siguranță este că taților le este imposibil să învețe de la partenerele lor cum să fie părinte ! Tații au alte canale de conectare și ultimul lucru de care au nevoie e părerea parțial expertă a mamelor / partenerelor. Și tații cooperează cu comportamentul partenerei – unii se angrezeană în discuții contradictorii, alții acceptă expertiza partenerei și capitulează înainte de vreme, lăsând responsabilitatea lor pe umerii ei. În ambele cazuri copiii și familia au de pierdut.
Dacă mamele care învață la cursuri despre empatie în relația cu copiii pot fi empatice și cu partenerii lor, dinamica familiei are mult de câștigat. La cursul meu din Timișoara de săptămâna trecută au luat parte destul de mulți tătici. Și asta pentru că așa au vrut partenerele lor. Unii au venit din curiozitate, alții au venit din nesiguranță. Cu toții au plecat ușurați că nu au nevoie să își « asculte » partenerele, ci să se asculte pe ei înșiși.
Copiii beneficiază enorm dacă au în viață lor doi părinți care pot cădea de acord că nu sunt mereu de acord !
11. Care a fost pentru tine cea mai gravă problemă cu care a venit un părinte la cabinetul tău și cum ai rezolvat-o ?
Cea mai gravă problemă pentru mine este atunci când mă simt neputincioasă în relația terapeutică! Îmi e ușor să lucrez cu aproape orice teme interpersonale sau intrapersonale. Cel și cel mai greu îmi cade însă să intru în contact cu neputința proprie și să o valorific totodată în procesul terapeutic. Și asta pentru că neputința proprie ține de o sferă a personalității pe care aproape niciunul din noi nu a fost încurajat în copilărie să o dezvolte : preluarea autoresponsabilitatii și față de ceea ce nu ne reușește.
Săptămâna această am lucrat cu o familie în care atât tatăl, cât și mama unui băiat de 9 ani insistau să găsim ce anume nu e în regulă cu fiul lor care era mereu agresiv. Le-am clarificat faptul că, ceea ce e deviant în comportamentul fiului lor este un feedback – o reacție sistemică la comportamentul și dinamica parentala. De aceea e imposibil să tratăm un simptom izolat de mediul care l-a cauzat. Mult mai fructuos (și terapeutic!) este ca adulții să înceapă să preia responsabiltatea asupra ne-reușitei proprii în relație cu fiul lor. Oricât de mult mi-am folosit iscusința terapeutică de a porni acest proces în familia respectivă, părinții oscilau încă între a îl învinovăți pe copil și a se autoinvinovati. După ce s-a terminat ora împreună cu mine, tatăl a scos portmoneul și m-a întrebat încă o data cât îmi datorează. Văzând că e ultima mea șansa de a salva ședința și a-mi reechilibra golul neputinței din stomac, i-am răspuns, atât furioasă cât și tristă de nereușita mea proprie în relație cu ei :
« Banii pe care o să mi-i dați acum sunt prea puțin pentru mine!». M-au privit toți trei uluiți. « Da. Îi primesc, dar banii nu-mi sunt destul! Vreau mai mult de la o ședință cu voi decât banii voștri. Ceea ce îmi rămâne azi este o frustrare și o tristețe profundă pentru a nu fi reușit să va ajut așa cum mi-aș dori. E eșecul nostru reciproc de a fi petrecut o oră împreună și a nu fi ajuns la un punct mulțumitor. Rămân cu tristețea și regretul asta până la ședința următoare». Expresia neputinței mele a fost terapeutică, atât pentru mine cât și pentru ei. Expresia eșecului în acest mod echidemn i-a ajutat într-atât încât seară mi-au telefonat cu următorul mesaj : « Ne-am așezat cu fiul nostru și i-am spus cât de rău ne pare faptul că am încercat să îi dăm tot ce e mai bun și că asta, evident, nu ne-a reușit. Eu și soțul am fost foarte mișcați să îi spunem lucrul acesta și am deplâns împreună nereușită noastră comună. Fiul nostru ne-a răspuns că se străduiește de ani de zile să ne facă pe plac și că nu-i reușește. Și că asta îl înfurie. A fost o ușurare pentru noi toți să vedem că avem ceva în comun! În seară asta fiul nostru a fost atât de liniștit și de drăguț cu noi, cum n-a mai fost de când era mic de tot. «
12. Care sunt cele mai frecvente temeri/probleme ale părinților referitoare la copiii lor ?
Teamă că copilul va fi sau este nefericit. Ce e paradoxal e că, tocmai prin această teamă a părinților copiii devin nefericiți. Nu e nimic greșit să ne dorim copii fericiți, trebuie doar să știm că, pentru a putea fi fericit e nevoie să învăț să îmi gestionez și nefericirea. Or, asta e un aspect asupra cărora părinții își fac griji și devin isterici. Și aici mă refer la părinții de pretutindeni- indiferent dacă e vorba de părinți germani, croați, români, elvețieni sau austrieci – sunt părinți care își fac permanent griji. Își fac griji dacă se comportă ei înșiși bine ca și părinți, își fac griji dacă copilul lor mănâncă sănătos, dacă doarme destul, dacă relația copilului cu celălalt părinte e destul de bună, își fac griji dacă copilul lor se va adapta la instituția de învățământ, își fac griji dacă copilul lor va deveni sociabil, dacă va absolvi o școală, etc. Grijile sunt expresia neîncrederii și asta îi înnebunește pe copii. Prefer ca părinții să fie curioși visavis de dezvoltarea copiilor lor decât să își facă griji.
Părinții din ziua de astăzi se pot relaxa: 80 % din ceea ce credem a fi « educație » e absolut redundant. Ca părinți vorbim mult prea mult când ceea ce educă cu adevărat are loc printre rânduri. Tocmai ceea ce le spunem copiilor le intră pe o ureche și iese pe cealaltă. Felul în care se vor comportă și vor trăi copiii noștri la vârstă adultă nu este rezultatul educației noastre și al grijilor, ci al felului în care alegem să conviețuim unii cu ceilalți și al încrederii pe care le-o acordăm. Încrederea înseamnă : « am încredere că îți vei da toată silința și capacitatea în ceea ce faci » și nu « am încredere că vei face așa cum mă aștept eu să faci ». Ca adulți suntem modele 24 de ore din 24 – bune și rele !
13. Știu că lucrezi oarecum de-acasă. Cum reușești să delimitezi spațiul intim de cel profesional ?
Îl delimitez fizic – am cabinetul și biroul unde lucrez la un etaj inferior. Spațiul nostru intim e tabu clienților mei. Iar mental îl delimitez prin simplul fapt ca a fi personal pentru mine nu e totuna cu a fi privat. E o lecție pe care am învățat-o în formarea mea.
14. Cum te ajută formarea ta profesională în relația cu copiii tăi ? Te-a influențat în acest sens „întâlnirea” cu Jesper Juul ?
Formarea teoretică nu mă ajută cu nimic și încerc să o ignor pe cât posibil, tocmai pentru a nu deveni « oarbă » la copiii sau la partenerul meu așa cum sunt ei. Formarea umană, creșterea personală continuă de care am parte încă alături de Jesper Juul are desigur o influență constructivă pentru familia noastră. Jesper îmi este un model nu atât prin ceea ce scrie și spune, ci prin felul în care este. Mi-a fost mereu un prieten drag tocmai pentru că îmi dă nu ceea ce îmi doresc, ci ceea ce am nevoie !
15. Care este cea mai mare satisfacție a ta privind munca pe care o depui ?
Atunci când păintii nu mai au nevoie de susținerea și de inspirația mea și spun « aha, am înțeles ce înseamnă dialog. Ne descurcăm ! ».
16. De ce ar trebui părinții să vină la cursurile de parenting ?
Cred că n-ar trebui să o facă deloc! Cred că în primii 2 ani de viață ai copilului părinții n-ar trebui să vina la cursuri, să citească cărți și statistici, n-ar trebui să accepte sfatul « experților» etc. Ci doar să fie curioși pe de o parte « cine este minunea asta pe care o numim copil ? » Pe de altă parte, să se gândească la ce anume au primit la rândul lor de la părinții lor și vor să dea mai departe și ce anume vor să facă altfel. Apoi, dacă după vârsta de 2 ani se confruntă cu mai mult decât 25 de conflicte destructive pe zi, atunci cred că e inteligent să caute puțin ajutor și inspirație în cursuri de parenting.
Ține de etica muncii mele- și sper și a altora- de a nu crea nevoi acolo unde nu sunt! Ci de a crea siguranță că lucrurile sunt sănătoase într-o familie atâta timp cât există conflicte constructive. Tocmai de aceea mă feresc să îmi fac « reclamă » – părinții care au realmente nevoie de ajutor vin și mă găsesc.
Dacă v-a plăcut acest articol și dacă îl considerați util, m-aș bucura dacă l-ați aprecia cu un like sau dacă l-ați distribui mai departe. Pentru ultimele articole, urmăriți pagina mea de Facebook sau de Instagram.
