Copilul meu nu mă aude. Ce este de făcut?

0

Aveți vreodată momente când ăl mic nu vă ascultă? Când vi se pare că vorbiți degeaba, deoarece copilul nu vă aude? Desigur că vă întrebați unde greșiți, că doar îi explicați de o mie de ori, îl rugați frumos să vă asculte. Cu toate intențiile voastre bune, rezultatul se lasă așteptat.

Deseori mă trezesc și eu explicându-le rațional copiilor mei, într-un mod foarte serios, de ce trebuie să facă anumite lucruri. Fără niciun efect.

Îmi amintesc de o minivacanță de anul trecut, în care cooperarea cu fiul meu a lăsat de dorit.

Nu dorea să mănânce nimic. Nu accepta să sufle nasul, deși nu putea să respire bine. Voia să iasă afară când era ploaie, vânt, deși era bolnav.

După ce mi-a întins nervii la maxim, mi-am dat seama că alesesem o abordarea greșită. Mintea lui, la cei patru ani ai săi, nu era pregătită pentru discursul meu logic și rațional. În plus, era deconectat de mine și, normal, că nu mă asculta. Așa că am adoptat o altă abordare.

Când a venit momentul să sufle nasul l-am pus să sufle lumânările unui tort imaginar.

-Hai să suflăm în lumânările din tortul tău. Tare! Mai tare!

-Uite, le-ai stins pe toate.

-Ce zici, suflăm acum și în lumânările din tortul Medeei? (prietena lui)

-Daaa! a venit și răspunsul bucuros odată cu eliberarea căilor respiratorii.

Mâncam cu toții în livingul care dădea într-o terasă acoperită. Tot deschidea ușa să ducă de mâncare la pisici, ieșea afară dezbrăcat, iar starea mea de enervare creștea. M-am gândit rapid pentru cine e importantă limita cu deschisul ușii și mi-am dat seama că la mine era problema. Eu eram deranjată de faptul că cel mic nu se conforma rugăminții mele. Nu am luat în calcul dorința lui de a se juca cu pisica, de a o hrăni , nevoia lui de a sta afară. În lumea lui de copil, joaca era importantă, în lumea mea de adult vedeam cum gripa îi revine, cum mucii nu îi mai trec, cum trebuie să îi dau antibiotocul pe care tot încercam să îl evit etc.

M-am resetat repede, l-am îmbrăcat bine și am negociat cu el să rămână în spațiul terasei închise. Și ghici ce s-a întâmplat? Ei bine, a cooperat, și nu a mai alergat prin curte dezbrăcat.

În altă situație, am apelat la o poveste. Pentru că refuza să mânânce, am ales să îmbrăcăm totul într-o poveste. Profitând de joaca lui de-a Chase, când ne-am așezat la masă, am întrebat tare:

-Unde stă Chase? Trebuie să îi păstrăm cel mai bun loc, pentru că el este în misiune! Salvează oamenii!

(Nicio mișcare, se aud doar chicoteli)

-Cred că este ocupat, mâncăm fără el. Intră și tatăl în joc.

-Vai, nu se poate, continui eu teatral, nu va mai avea energie să plece în misiune! Cine a mai văzut un câțeluș polițist nemâncat?

-Bine, mănânc puțin! Dar trebuie mai întâi să îmi parchez mașina!

Iar povestea ne-a salvat și de data aceasta ca în multe alte situații.

Nicio rețetă nu este universală și nu se potrivește la toți copiii. Uneori cheia este conectarea, alteori povestea sau jocul. Trebuie doar să înțelegem nevoia sau durerea din spatele refuzului de a coopera al copilului. Să vedem ce semnale ne transmite comportamentul său dificil. Și să nu uităm că raționalul nu funcționează la copiii mici (nici la cei mari).

Așadar, să înlocuim pălăria de părinți serioși cu cea de părinți jucăuși și s-ar putea ca multe conflicte să se detensioneze! Și multe probleme să se rezolve de la sine.

 

 

 

 

Total 6 Votes
0

Tell us how can we improve this post?

+ = Verify Human or Spambot ?

About The Author

Sunt Eliza Biro, Instructor de Aware Parenting, profesor, mămica a doi pitici năzdrăvani care mă inspiră și mă provoacă să evoluez zi de zi.