Alăptarea-un drum spectaculos

0

Dintotdeauna, de când am început să mă gândesc mai serios la copii, am știut că vreau să alăptez. De fapt, n-am știut că vreau, am considerat că e normal. Când am rămas însărcinată cu primul copil și m-am apropiat de „subiect”, nu înțelegeam de ce se face așa o campanie pro-alăptare – Cum, nu vrea toată lumea să alăpteze? Desigur, unele femei nu au lapte (știam și eu acest « adevăr » atât de neadevărat J), dar pentru cele care au, de ce e nevoie de convingere?

Am citit mult în sarcină – despre sarcină, despre dezvoltarea fătului, despre naștere, despre îngrijirea bebelușului, chiar și despre creșterea copiilor! Nimic despre alăptare. De ce sau mai bine zis ce să citești despre un lucru atât de natural, care vine firesc, de la sine?

Dacă ar fi să răspund la celebra întrebare „Ce ai vrea să fi știut / să ți se fi spus înainte de naștere ”, răspunsul ar fi „informații despre alăptare”. Pentru mine, alăptarea a venit firesc, frumos și ușor abia la al doilea copil, când aveam informațiile. Sau mai bine zis atunci când mi-am șters din minte informațiile eronate, prejudecățile, fricile, toate acele lucruri care ne fac pe noi, femei moderne, să ajungem să avem nevoie de campanii pro-alăptare.

În sarcină spuneam mereu că îl voi alăpta până la un an (atât știam atunci că e maximum posibil și benefic pentru copil). Și cei dragi din jur, care mă susțineau, spuneau mereu: „Da, foarte bine, să sperăm că vei avea lapte / numai să ai lapte!” Chiar și susținerea venea cu îndoială și teamă.

Când s-a născut Eric, pe toți pereții maternității erau afișe cu „alăptare exclusivă și la cerere”. Mie asistenta mi l-a adus, la 5 ore după naștere, la pachet cu un biberon cu lapte praf, și mi-a spus să-l alăptez din trei în trei ore, să-i dau și completare, iar noaptea să nu-i dau deloc, că îmi aduce ea apă la ora 3. M-am uitat la ea, la afișul din spatele ei, de pe perete, am spus „Bine” și mi-am urmat înstinctul. L-am pus la sân cu ajutorul mămicii care era cu mine în salon, la al doilea copil. Îmi vine și acuma să râd când îmi amintesc că, deși l-am alăptat la cerere, cum știam eu, am făcut-o cu mască de protecție pe gură și așezată cuminte pe „scaunul de alăptat” din rezervă, tare, cu spătar din bare de fier, mai degrabă scaun de tortură, aș zice J Dar de, la primul copil urmezi reguli și „litera cărții”! Am ajuns acasă peste trei zile, și am început să mă întreb: “Și acum? Cât lapte ar trebui să am? De ce nu curge încă șiroaie? Să mulg cu pompa sau să nu mulg? Îi dau dintr-un sân sau din amândoi ? Cât il țin la sân ?” Am luat repede broșurile primite în maternitate, notițele de la școala mamei, telefoanele prietenelor cu copii mici, Internetul și… surpriză! Părea că toți și toate aveau păreri foarte ferme și clare, însă… total opuse! N-am să uit niciodată prima noapte cu bebe acasă, pentru că nu, n-a fost una magică și senină, cum mă așteptasem, ci una în care el plângea aproape tot timpul (probabil că ar fi plâns oricum, dar eu credeam că de foame), eu încercam să stimulez lactația cu pompa și nu reușeam deloc și m-am simțit neputincioasă, neajutorată, dezorientată, incapabilă să-mi hrănesc copilul.

A doua zi ne-am liniștit, am avut mult sprijin din partea soțului meu, și a părut că totul va fi bine. Și a fost, cu toate că am trecut prin etape cu dureri de sân de mușcam din pernă ca să nu țip când Eric se « mufa » la sân, cu senzție de arsură când mă atingeam de bluză, și mai ales cu sentimentul ciudat că ar fi trebuit să primesc informații și sfaturi despre asta înainte de naștere, în loc sa primesc povești inutile despre nașteri dureroase, care nu m-au ajutat cu nimic (atunci nu erau consultanți în alăptare, cum sunt acum).

Totul a fost bine, însă doar un timp. Cand Eric avea două luni, m-am trezit într-o zi cu sânii beton, dureroși și canale înfundate, și oricât am încercat să-l pun la sân, nu se întâmpla nimic. Seara, la telefon, doctorița de familie mi-a spus să pun comprese calde și să mulg cu pompa, iar a doua zi să merg la pediatru. “Și copilul?” “Îi dați lapte praf astă seară”. Normal, doar nu era să-l las flămând! (Vorba cu copilul care e cea mai bună pompă am aflat-o mai târziu J). A fost prima noapte când copilul meu, cu burtica umflată de lapte praf greu digerabil, a dormit până dimineața. Când m-am trezit, înaintea lui, cu soarele sus și lumina în cameră, în loc să mă bucur, m-am speriat! Instinctiv, am gândit “laptele ăsta nu i-a picat bine!” A fost primul lucru pe care l-am spus pediatrei când am ajuns la ea. “Aaaa – avenit raspunsul – era sătul! Nu se satură cu laptele dvs! Trebuie de acum să-i dați completare!” Mi-a picat cerul și mi-au dat lacrimile. “Ei, nu vă îngrijorați, sigur că e ideal să alăptați, dar dacă nu se poate… asta e!”

Timp de o săptămână, îl alăptam, îi dădeam completare cu lapte praf, ma mulgeam cu pompa să desfund canalele (un chin, n-am reusit niciodată sa scot lapte suficient cu pompa, nici fară canale înfundate!), și până terminam cu pompa (dura și câte o oră), cerea iar la sân. Doar ca începuse să sugă din ce în ce mai puțin, adormea, și ceva îmi spunea că nu e logic, nu e bine ce fac. Și-atunci m-am pus pe citit. Pe site-uri străine, pentru că pe atunci informațiile la noi erau foarte puține și deloc complete. Și concluzia am gasit-o spusă simplu” Cea mai bună metodă de înțărcare a bebelușului e să îi dai lapte praf. Cu cât bea lapte praf, cu atât suge mai puțin; cu cât suge mai puțin, cu atât sânii produc mai puțin; cu cât produc mai puțin, cu atât copilul nu mai vrea sân”. Uau! De la mine putere, contrar sfatului pediatrei, am scos laptele praf și ne-am întors la alăptat. Am rămas însă cu biberonul de seară, pentru că mi-a fost frică să-l scot și pe acela. Și asta a fost prima greșeală.

La 6 luni am început diversificarea. Fară grabă, dar “ca la carte”. Și “la carte” (oare a cui, de cine scrisă???) scria că întâi mănâncă solide, că doar e mare, să se obișnuiască să mănânce, apoi îl alăptezi, și încet-încet îi scoți câte o masă de lapte. Și uite așa am ajuns la 8 luni cu cinci mese de lapte, la 9 luni cu patru, la 10 luni cu trei, la un an cu una singură, cea de dimineață (că seara era mai ușor să-i curgă din biberonJ)… Și apoi am început să “trișez” – știam că ar trebui să ne oprim, că am atins “limita”, dar… nu mă lăsa inima! Am continuat momentul nostru de transfer de hrană și iubire aproape încă două luni, până într-o dimineață, când Eric n-a mai vrut. Pur și simplu, brusc, a refuzat să ia sânul. Sau am crezut eu că nu mai vrea, că baiețelul meu inteligent știe că a depășit un an și nu mai are nevoie de lapte de la mami. Ce prostie ! Dacă aș fi continuat, mai târziu, a doua zi, poate ca vroia. (Sau poate ca greșelile făcute, cu laptele praf, cu înlocuirea meselor, scăzuseră cantitatea de lapte. Dar cine știa atunci că există metode să o crești ?) Am bocit toată ziua, și apoi… asta a fost !

Povestea noastră a mai avut un episod. Pe care am să-l povestesc, pentru că dacă am trecut cu bine peste el, a fost pentru că altcineva, cândva, a scris povestea ei pe un blog, și eu am citit-o. Nu stiu cine, nici ce blog, Dar mi-a rămas în minte. Când Eric avea 10 luni, am plecat din țară la un congres, 6 zile, fără el. Era un angajament luat demult, înainte să se nasca el, nu puteam renunța și nici să-l luăm cu noi. Și toatĂ lumea, atunci, mi-a spus că se va înțărca. Că este imposibil să continui alăptarea, că n-o să mai vrea, că e bine oricum că am ajuns la 10 luni, etc.

Am plecat cu pompa dupa mine și am stors lapte (nu pot să spun scos, ci stors la propriu J) în aeroport, în toate toaletele centrului de congrese, în muzee, mi s-a ciocănit la ușă cu întrebarea “vă e rau?”, am cerut pătură acolo unde coada la toaletă nu mi-ar fi permis să blochez locul cu pricina câte o jumătate de oră, l-am trimis pe soțul meu să alerge prin tot orașul la 10 noaptea după o pompă nouă când mi s-a rupt a mea, fost o întreagă aventură complicată, obositoare, solicitantă și amuzantă în același timp, care s-a încheiat într-o dimineață, la întoarcere, cu un chiot de bucurie al lui Eric, înainte să se “mufeze” fericit la sân.

Cea de-a doua poveste, cea a Sarei, e mult mai scurtă și mai puțin spectaculoasă. Imediat după naștere, moașa mi-a pus-o pe piept, iar ea a prins sânul și a început să sugă ca și când făcea asta de când lumea și pământul. Sunt 16 luni acum… și continuăm! Simplu, firesc, fără stres, fără calcule, fără biberoane de rezervă, fără lapte praf în dulap “pentru orice eventualitate” (ce capcană!), fără numărători, cât, cum, unde și când vrea – nici nu știu de câte ori pe zi! Și, pe lângă beneficii și iubire, e un deliciu să auzi un copil care spune primele cuvinte cum acoperă (singură!) cu grijă un sân, îl descoperă pe celălalt și zice “A(l)taaaa!

 

De Andreea Păun, mămica fericită a lui Eric și a Sarei

Total 0 Votes
0

Tell us how can we improve this post?

+ = Verify Human or Spambot ?

About The Author

Niciun comentariu on "Alăptarea-un drum spectaculos"

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *