Alăptarea- o poveste despre voință, perseverență și încredere

0

Mi-am dorit întotdeauna copii. Îmi amintesc cum mă jucam cu păpușile și muream de nerăbdare să mă fac mare să am și eu copii. Când am născut primul copil a fost minunat. Sentimentul acela de preaplin sufletesc a pus stăpânire pe mine. Aveam regretul că nu reușisem să nasc natural, dar mi-am jurat că alăptarea n-o voi rata. Citisem destul (credeam eu) și speram să meargă ușor, dar aveam să realizez că fără sprijinul necesar și informația completă startul poate fi foarte greu. Din păcate, atunci când eu am născut nu erau consultanți în alăptare în clinica respectivă, iar sfaturile pe care le primisem de la asistente se rezumau la „pune bebelușul la sân”. Între timp, lucrurile s-au schimbat mult, din fericire.

Prima oară când mi-am pus copilul la sân a fost cam la o zi jumate de la naștere. Eram singură cu el în rezervă și mă gândeam că ar fi cazul să facem și acest prim pas în a ne cunoaște, fără însă să ne inițieze vreun cadru medical. Am lăsat copilul să sugă cam o oră, timp în care el a adormit și a continuat să țocăie în gol, fără să-mi dau seama că atașarea a fost deficitară și că el de fapt nu suge. Au apărut inevitabil și primele ragade și plânsul disperat de foame al puiului. Constatarea asistentei a fost că încă nu am lapte suficient că, deh, a fost cezariană. M-a sfătuit să beau multe lichide, fapt care s-a și întâmplat. Băusem chiar mai mult decât mi se recomandase, din disperarea de a asigura cantitatea necesară de lăptic.

În ziua externării aveam deja sânii pietroi, sigură fiind că, odată ajunși acasă, totul va merge uns. M-am înșelat însă, pentru că aveam să întâmpin greutăți mari. Începusem să produc lapte foarte mult, lapte care nu avea cum să iasă pentru că aveam canale înfundate. Sânii erau pietroi, dar laptele abia picura. Începusem să fac febră și să am dureri de sân cumplite. Deja mă panicăm. Soțul și mama se gândeau deja că poate ar trebui să renunț că doar nu o să las copilul să rabde de foame (nici ei nu aveau mai multe informații ca mine). Dar nu am vrut în ruptul capului să renunț. M-am pus la calculator să caut soluții de desfundare a canalelor, pentru că pompa pe care o achiziționasem dinainte de naștere nu avea niciun efect. Am dat telefoane în stânga și în dreapta, doar doar să găsesc o mămică mai documentată care să mă ajute. Am aflat într-un final de o metodă artizanală de a desfunda canalele cu o seringă fără ac. În combinație cu un masaj riguros cu ulei de măsline, efectuat timp de 3 ore cu rândul (eu, mama și soțul), suportând dureri crunte, am reușit să fac laptele să țâșnească „ca la duș” (așa citisem că trebuie să iasă laptele, nu doar să picure). Eram extrem de mândră de ceea ce realizasem și începeam să capăt încrederea că, poate totuși o să reușesc și eu să alăptez.

După ce ne-am obișnuit unul cu celălalt și ne-am învățat reciproc gusturile, totul a mers minunat. Am alăptat exclusiv până la 6 luni și a mai supt până la 10 luni, când am observat o scădere drastică a cantității de lapte. Am început să-i dau completare, iar la 11 luni am încheiat complet alăptarea, convinsă fiind că atât am avut lapte. Mi-aș fi dorit să alăptez mai mult, dar eram fericită că reușisem și atât. Târziu am înțeles motivul pentru care rămăsesem fără lapte. Citisem un articol al celebrului dr. J. Newman în care constata această scădere drastică a cantității de lapte la mai multe mămici care foloseau pilule anticoncepționale. Deși în prospect era menționată compatibilitatea cu alăptarea, se pare că, totuși, producția de lapte era influențată în mod negativ.

La al doilea copil eram și mai hotărâtă să depășesc pragul de un an cu alăptarea. Aveam deja informații mai multe și eram și mai convinsă că nu are ce să meargă rău. A două oară am născut la maternitatea de stat, din păcate. Spun „din păcate” pentru că m-am lovit de celebra inflexibilitate a personalului medical în a înlesni apropierea dintre mamă și copil. Spre disperarea mea, am aflat abia când eram internată că nu voi stă cu copilul în salon, și că va trebui să ne supunem unui program strict de vizite și alăptare. Mi se părea cumplit că, buburuza mea pe care am purtat-o 9 luni, să stea departe de mine, la alt etaj, și eu să o văd odată la 3 ore câte maxim 30 minute. Dacă ajungeam mai repede, nu eram lăsate să intrăm, dacă prelungeam vizita eram dojenite. Absolut inumană această abordare.

Startul în alăptare a fost mai ușor la al doilea copil. Îmi amintesc cum am luat-o din pătuț și am pus-o la sân că și când asta ar fi trebuit să se întâmple. Mă uitam cu milă la mămicile din jur cărora asistentele le spuneau că nu au lapte, că nu au mameloane formate și să-și trimită soții să le cumpere mameloane artificiale. O treime dintre ele își aduseseră pompe să mulgă și să dea lăpticul prin biberon, tot la recomandarea asistentelor, că doar mameloanele astea nu se formează peste noapte, iar alăptarea asta nu se poate face, chipurile, fără o grămadă de accesorii scumpe și complicate. Am încercat să ajut mămicile din jur cum am putut, să le spun că cea mai bună pompă e copilul, cel mai potrivit mamelon îl face copilul, laptele vine când suge copilul, copilul și iar copilul. Dar e greu să ai credibilitate când „concurezi” cu un cadru medical, care sigur are mai multe informații despre alăptare decât o decat o simplă mămică.

După perioada obositoare de alăptat la program, am ajuns în sfârșit acasă. Eram liniștită și fericită că am copilul în permanență lângă mine. Deși am pornit cu dreptul, aveam să întâmpin mai multe obstacole decât la primul copil. A două oară le-am avut pe toate: ragade, canale înfundate, micoză cu răni sângerânde, febră și frisoane, noduli, bășici de lapte, pusee de creștere, greva suptului. Le-am depășit pe toate. Pentru că aveam încredere în ceea ce aflasem între timp de la oameni minunați, pentru că aveam încredere în mine și în copilul meu. Am trecut printr-o operație când bebe avea 8 luni. Nu am înțărcat-o, în ciudă recomandărilor unei asistente, că doar e de ajuns 8 luni și anestezia iese din organism în 6 luni (nu zău!). Mă știa tot spitalul că eram cu pompa după mine. Nici nu mă trezisem bine din anestezie și eu mă mulgeam, să mențin lactația. Acasă, buburuză mea mânca tot lăptic de-al meu, pe care îl adunasem la congelator în câteva luni. Am trecut și de hopul asta și am revenit la alăptat ca și cum nici nu aș fi fost plecată.

A urmat o operație a micuței. Primisem recomandarea că, după ce se trezește din anestezie, să îi dau multe lichide clare (ceai, apa sau supă strecurată). I-am spus anestezistului că ea nu bea apă, în ciudă caniculei, ea doar suge. A fost de acord s-o pun la sân, singurul risc fiind că ea să verse. Nu s-a întâmplat asta. A supt mult, că nu am putut s-o opresc, și nu a vărsat o picătură. Asistentele erau foarte sceptice, îmi atrăgeau atenția că trebuie s-o hidratez, că doar laptele de sân e considerat hrană solidă (bla bla) și că ea trebuie să bea lichide clare. Dar știa copilul mai bine ce-i trebuie, drept dovadă scutecele mereu pline, semn că urina suficient. Am depășit și acest moment greu tot cu licoarea asta minunată. Și am mers înainte.

Am trecut prin viroze, febră mare, dureri doar cu lăpticul matern, pentru că nu voia să mănânce sau să bea nimic. Am trecut prin enterocolite cu vărsături în jet, tot cu laptele matern, în ciuda afirmațiilor aberante că laptele matern face mai mult rău. Am reușit să depășim orice obstacol și să continuăm cu alăptarea.

Luna asta buburuza mea face 3 ani. Și încă este alăptată. Pot spune că este una dintre cele mai frumoase experiențe. Legătură creată între noi este de neînlocuit. Este de prisos să mai amintesc și eu beneficiile alăptării, pentru că sunt cunoscute deja. Îmi doresc ca toate mămicile să trăiască această minunată experiență fără să fie umbrită de informații eronate. Îmi doresc că toți bebelușii să beneficieze de acest miracol. Nu există nimic mai potrivit pentru ei ca hrană decât laptele propriei mame. Laptele matern este perfect.

de Cristina Vechiu, mamă împlinită a doi copii frumoși

Total 1 Votes
0

Tell us how can we improve this post?

+ = Verify Human or Spambot ?

About The Author

Niciun comentariu on "Alăptarea- o poveste despre voință, perseverență și încredere"

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *